My secret life, not Walter Mitty`s

Doar ce am vazut „The secret life of Walter Mitty” si ma gandeam „cat de tare ar fi sa ai aventuri asa, doar sa te sui intr-un avion si sa te duci in lume”. Si m-am gandit mai bine si am constatat ca eu chiar am viata ai, in doze marunte, dar o am.

Sunt constienta ca se poate si mai mult, si sunt constienta ca is oameni care nu au avut parte de nici macar jumate din ce am avut eu.

Si am ajuns la conluzia ca sunt recunoscatoare pentru tot ce am.

Pe net gasesti o gramada de bucket list-uri. Si ca sa marchez cateva din ce am gasit pe net pot sa bifez urmatoarele:

M-am plimbat cu elicopterul.

Am facut un road trip cu masina prin tara. Cu mine la volan.

Am invatat limba germana, fapt ce m-a ajutat mult in Austria si Germania.

Am facut un road trip cu masina pana in Germania si inapoi, vizitand mai mult de jumate din ea.

M-am plimbat prin targurile de Craciun din mici orasele germane si prin targurile de Craciun din Viena.

Am stat la cort, am dormit sub cerul instelat.

Desi nu am conditie fizica excelenta, am urcat pe munte. In toate trekking-urile mele, cea mai satisfacatoare a fost coborarea pe Jepii Mici. Am facut trekking prin ploaie.

Am deja doua tatuaje si ma gandesc la urmatoarele. Nu doare. Deloc. Doar gadila putin.

Am invatat echitatie si mi-a placut. Nu este asa usor sa fii in tandem cu animalutul.

Am fost intr-o calatorie de doo zile in Viena. Cu avionul. Singura. Am luat la pas tot centrul Vienei.

Am ratat boardingul deoarece eram deja cu capul in nori.

M-am dat cu hidrobicicleta pe un lac de munte, lac inconjurat de munti.

Am vazut rasaritul pe plaja. Am prins o luna plina reflectandu-se in mare.

Posibil sa fie mai multe chestii ce le-am facut sau am vazut. Nu-mi vin in minte momentan. Dar cu siguranta sunt mult mai multe chestii ce as vrea sa le fac. Atatea locuri de vizitat, atatea lucruri de invatat. Si o viata intreaga in fata sa le fac pe toate.

 

Oameni „frumosi”…

Hai sa vorbim un pic si despre oamenii frumosi pe care toata lumea ii ridica in slavi.

In 2014 am avut bucuria, ceea ce o numeam eu atunci bucurie, de a ma implica intr-un program de voluntariat pentru organizarea unui eveniment TEDx. Suna bine, nu?

Toate bune si frumoase.

Plina de entuziasm, ca faceam ceva fain, si ca venea in sfarsit ceva fain in orasul asta de cacat. Mai ales un event marca TEDx la care eu eram abonata de vreme buna. Si precum un copil caruia i se da o jucarie noua, mi-am facut treaba, desi ce a fost in spatele scenei (agitatia si dorinta de a iesi totul perfect), au ramas niste semne de intrebare la sfarsit.

Dar sa o iau de la capat.

STEP 1 – Training

Partea de initiere a constat in a ne aduna noi, prostii de pe plantatie, cu un scop comun, cica, sa iasa ceva nemaipomenit.

Toate bune si frumoase, oamenii cu zambetul pe buze, implicare din partea tuturor. In nicio clipa nu credeam ca totul va avea ca rezultat permanent un gust amar cu privire la munca de voluntariat.

STEP 2 – Ziua dinainte

A fost nevoie de o implicare enorma in acest proces de organizare. Sunt extrem de familiarizata cu toti pasii ce tre urmati in vederea unui rezultat bun pentru un event (de orice fel).

Telefoanele nu incetau sa sune, eram chemati peste tot pentru ultimele pregatiri, si desi ne-am straduit enorm sa fie totul gata, se pare ca atunci cand primesti ca replica „lasa, ca de asta ma ocup eu” cel mai bine e ca dupa, sa verifici daca e asa sau nu – pentru ca in ziua aia a tre sa rectificam tot ce trebuia facut de omul cu „lasa, ca ma ocup eu”.

Nu spun ca nu se pot intampla greseli pe durata procesului de pregatire, dar e bine sa mai fie cineva care sa verifice. O activitate ce putea cu usurinta fi facuta de oricine. Si nici nu costa, ca deh, voluntariat, remember? Da nah, cine esti tu decat un pulifrici…

STEP 3 – ZA DEI

De dimineata frumusel ne-am strans la locul cu pricina. Ne-am imprastiat pe unde ne erau locurile. Ne-am pus totul in ordine si ne-am pregatit pentru valul de oameni ce urma sa vina.

(Tind sa precizez urmatorul aspect: locul cu pricina era o sala de teatru care avea ca 5 oameni mari si lati care faceau totul sa mearga bine. Si la teatru se duce lumea. Si am prins cand era si sala full, si nu am vazut nicio fata schimonosita sau un gest de ezitare sau o frica ne-ascunsa. Noi eram 10+ oameni care nu stiau care pe incotro sa o ia pentru ca cineva de mai sus nu stia ce sa faca si cum sa procedeze. Cand capul taie si spanzura, tu te comformezi. Si daca tie nu iti iese bine o treaba, nu e vina ta, ca nu ai facut tu de capul tau, tu esti doar un corp fara cap, ala ce ti-a zis ce sa faci e de vina. E si logic, nu? E o lectie de antreprenoriat)

Pot sa spun ca desi a fost un haos total, si toti aveau talpile inflacarate si curgea apa de pe ei, a iesit bine. Nu foarte bine, nu nemaipomenit, ci bine.

P.S. La un event TEDx totul se bazeaza (in spate) pe networking. Ciuciu fratie, ca daca te vedea careva ca stai de vorba cu cine nu trebuia, te trimitea in alta parte. Dar ei aveau voie, ca nah, erau aia care au facut eventul posibil.

Nicio problema din punctul meu de vedere, ca si-asa nu ma bagam eu in vorba si nici nu sunt avida dupa socializare.

La finalul eventului, dupa ce toti vorbitorii au spus ce aveau de spus, ne-am trezit ca noi, oile de pe plantatie, trebuia sa mergem pe scena si sa zicem doua vorbe trei surcele despre noi si de ce am ales sa fim voluntari pentru eventul asta. O chestie care pe mine m-a lovit din plin. Cum? Nu s-a discutat deloc de acest aspect inainte, nici in ziua cu pricina, si acum, cand mai erau cateva minute inainte sa iesim noi pe scena ne zici ca tre sa facem asta? Am incercat sa le explica ca eu, antisociala cum is, nu pot sa ma urc acolo si sa le zic unora chestiile alea, si ca prefer sa stau in spate. Am primit un „nu” ferm si a tre sa ma urc. Pe langa faptul ca multi dintre voluntari, si astia lupi in haine de oi ce erau, au profitat ca tiganii de momentul respectiv sa se promoveze pe ei ca administratori la nush ce firme/ONG-uri si alte bullshituri, si cand m-am trezit eu cu microfonul in fata ce cacat sa zic de mine? Ca sunt un pulifrici. Sincer, momentul ala pentru mine e un blank mare in memorie. Nu stiu ce cacat am spus sau cum am spus-o, stiu numa ce am simtit in acel moment: ura, dezgust, greata, frica si ameteli.

STEP 4 – AFTER THE SHOCK

Dupa event, poza de grup, toata lumea sa stranga, toata lumea acasa. Am zis ca am scapat. Ciuciu.

A mai fost o reuniune la ceva zile dupa ca sa mai facem ceva networking intre noi. Si apoi a mai fost o alta intrevedere in iarna, dar nu in formula completa, la gala nush ce in domeniul publicitate, marketing si nush ce. Ca cica echipa noastra era nominalizata pentru cea mai buna echipa de voluntariat sau ceva…Chiar era nominalizata, dar nu am castigat. Groaznica si ziua aia. Acolo m-am intalnit cu oameni din media pe care ii admiram, oameni ai caror munca le-o urmaream de ani de zile. Pana cand am dat de unii care aveau un comportament cel putin dubios, ca sa nu zic pe fata arogant. Hehee. Dezgust, ce sa mai. Si-asa nu sunt fana a tot ce tine de media, zi-mi ca-s paranoica, chiar nu-mi pasa. Dar sa vad ca niste oameni care sustineau tare o anumita chestie si apoi la un event sa ii vezi ca incearca din rasputeri sa nu se arate si prin gafe sa vezi ca ei fac opusul a ceea ce sustineau, e trist rau.

STEP 5 – Urmarile

Urmarile nu au inceput sa apara. Am pastrat (temporar) legatura cu doar 3 persoane din grupul de voluntari care erau cu picioarele pe pamant si modesti. Zic temporar ca nah, a fost o simpla conjunctura in care am fost cu totii pe aceeasi lungime de unda, dar nah, fiecare cu activitatile lui, si gata. ca ce-i prea mult strica, nu? Hehee. Dar de la restul nu am mai auzit nici macar un salut. Si cica, oameni frumosi, nu?

Dar deh, naivitatea mea e maaare. Si printr-o intamplare m-am intalnit cu unul din organizatori si cu cativa voluntari, la cam un an distanta. Expresia „nu-si mai vade lungul nasului” e blanda rau de tot. Pe langa faptul ca incercau din rasputeri sa ascunda faptul ca se chinuiau sa isi aminteasca cine sunt, chiar daca le ziceam ce si cum, un zambet mai acru nu am vazut. Evident, „conversatia” a durat 3 secunde si pe urma un spate frumos m-a izbit din plin la modul sfidator „tu nu esti de nasul meu ca sa imi petrec timp vorbind cu tine”. Poate daca eram si eu in media si aveam nush cate afaceri, stateau de vorba si cu mine. Dar am ramas la stadiul de pulifrici.

Ipocrizie, fatarnicie, expresia romaneasca „pe interes”.

 

Acum, la 3 ani de la acel TEDx, vad ca se organizeaza alta editie. Cu aceeasi organizatori, si doar 2 voluntari din echipa veche. Restul, nici nu cred ca au fost contactati.

Primul impuls a fost sa imi iau bilet de spectator. Dar mi-am dat seama ca nici nu merita efortul. Oamenii de genul asta nu o sa se schimbe niciodata.

 

P.S. Acelasi tip de comportament l-am observat si alte alte tipuri de eventuri. Si am observat ca organizatorii folosesc mereu aceeasi expresie de cacat: ” aici se strang oameni frumosi”.

Daca oamenii frumosi sunt ca voi, ma bucur ca mi-s un om urat.

Curiozitatea a omorât pisica…dar nu şi omul…

Frământări generale despre viaţa socială şi societate în general…

Eu mi-s trecută deja de frumoasa? vârstă de 25 de ani…de mult. Şi asta implică al dracului de multe căcaturi. Şi e enervant. Aşa că hai să încep cu ce frământări societatea aduce vieţii sociale:

• „Şi? Cum stai cu viaţa amoroasă?” – este cred cea mai des întâlnită întrebare pusă de absolut oricine care vede că o tipa de 25+ ani e încă singură. Având în vedere că eu de pe la vre-o 16 ştiam că o să fiu singură mult şi bine, niciodată nu mi-am pus problema că viaţa mea sentimentală o să fie o problemă pentru alţii, chiar şi din politeţe. Nu mai sunt genul care să facă „primul pas” sau să ceară ceva. Am ajuns în momentul în care dacă există cineva care vrea să meargă alături de mine prin viaţă, foarte bine, dacă nu, iarăşi bine.
• „Şi de care îţi place?” – legat tot de ce am zis mai sus, şi o chestie întâmplată chiar recent. Am fost la un concert, al unor super băieţi, cu nişte prieteni – cuplu. Toate bune şi frumoase pe durata concertului. La sfârşit, tovarăşul pune întreabrea „şi de care îţi place?” făcând referire la trupeţi. Sincer, preţ de câteva secunde m-am blocat, neştiind ce răspuns să dau. Eram ceva de genul „dacă ma duc la un concert asta înseamnă că automat îmi place de careva de pe acolo? Nu pot să mă duc la un concert doar că îmi place muzica?”. Şi răspunsul dat a fost „surprinzător, nu mă pasionează niciunul”. Evident, glumiţele şi tachinarea nu au întârziat să apară. E frustrant să vezi cum anumiţi oameni se leagă de treaba asta. Încă.
• O altă chichiţă e aia că deja de la 25+ ani nu mai poţi să ai preteni de sex opus. Eu am stat toată copilăria în preajma tipilor, şi am observat cum încet-încet lucrurile se schimbă de la liceu. Mai am ceva tipi care sunt doar prieteni – cu greu am ajuns să îi am şi pe ei -, ei cu relaţiile lor, eu singură, şi e super ok. Şi da, gajicile lor mă cunosc şi ne înţelegem ok. Dar să îţi faci alţi tovarăşi e super-mega dificil, pentru că mereu văd cât de reticenţi sunt în a se apropia, mai ales dacă au deja pe careva. Dude, i just want to be a friend, a buddy!
• „Care sunt planurile tale?” – asta apare în momentul în care deja ajungi la vârsta de 30 şi tovarăşii din jur deja au copchii şi viaţa lor, şi ca să mai bage puţin cuţitul în rană, pun întrebarea asta. Când vine vorba de „planuri”, pe masă sunt puse discuţiile de casă şi copchii. Rădăcini, mai pe şleau. Şi sincer, ăsta e al doilea an în care mă gândesc serios la „căsuţa mea”. Şi am ajuns la concluzia că viaţa e şi-aşa scurtă, şi niciodată nu o să ştii unde vei fi mâine, şi nu are rost să mă agăţ de aşa ceva, mai ales în situaţia mea actuală. Nu o să mor de foame, şi întotdeauna o să am un acoperiş deasupra capului. Cât despre partea de copchii, e dubioasă treaba. Am o colegă la muncă cu care ies la plimbare când îi vin nepoţii. Băieţi amândoi, de vârste de 10+. Cu bun simţ, educaţi, super ok. Nu sunt eu mare fană copchii, numai gândul la ei mă aduce într-o stare inconfortabilă. Dar cei doi sunt super ok. Şi mereu am problema că în plimbări prin parc, toţi copchii trag la mine fără să fac ceva. Gândul de a face un copchil pentru mine este un mare „nu”. Nu sunt de acord pentru că suntem deja prea mulţi pe planeta asta. Nu sunt de acord pentru că unul ca mine e destul pe pământ. Nu sunt de acord pentru că nu ar primi o educaţie decentă şi nu ar avea libertatea de a fi copil – aviz amatorilor care nu prea ştiu ce se predă în şcoli, sau nu ştiu să spună „nu” când plodul cere ceva deşi ei vor să zică „nu”, dar societatea în care trăim îi forţează să zică „da” ca plodul să nu fie „exclus” din anturaj. Şi lista poate continua. Am o mie de motive pentru care pot spune „nu” unui copil.
• „De ce mai faci *insert activity here*? Că doar nu mai eşti copil/adolescent/bla bla” – asta e un exemplu perfect de oameni care omoară „sufletul/visul” altui om. Dacă mie îmi place să mă duc la concerte, ca exemplu, mă lovesc de fiecare dată de replica: „Da de ce te duci acolo? E hărmălaie multă şi e prea tare muzica. Mai bine stai acasă şi asculţi CD-urile”. Şi pentru fiecare activitate care o faci există mereu o replică de genul ăsta. „Da cum poa să îţi placă filmele de groază? Nu te sperii?” – şi mai primeşti si întrebări stupide pe lânga asta. „Da de ce să-ţi omori timpul să pictezi? Nu ies bani din aşa ceva” – şi iaraşi e metalitatea aia tâmpită care spune că tre să faci bani, să ai stabilitate financiară ca să poţi să faci bebei şi să „ai” o casă. „Dar de ce”-urile astea sunt atât de enervante că mai am momente în care merg ca ei şi mă întreb „Dar de ce mai stau pe lângă oameni de genul ăsta?” Sunt aşa de negativişti, şi-ţi omoară tot cheful de a mai face sau chiar spune ceva.

Şi din toate nebuniile astea m-am format aşa de prost că acum sunt anti-orice. Dacă „trendul” e către stânga, eu mă duc la dreapta. Şi partea bună e că nu mă duc fără argumente care poa să închidă subiectul fără să fiu pusă într-o situaţie naşpa. Şi dacă se întâmplă, rar, dar se întâmplă, să fie cazuri în care drumul masei e la fel cu al meu, recunosc şi accept situaţia – cu încurajările şi susţinerea de rigoare.

 

Aşa că dragii babei, vă doresc să aveţi empatie, individualitate şi coloană vertebrală!

Eu nu…

Cu toţii avem perioadele acelea adolescentine în care zicem „eu nu o să fac…” sau ” eu nu o să fiu…” sau „eu nu o să ajung să…”.

Majoritatea acestor perioade sunt în liceu, cel mult facultate.

Şi vreau să dau şi un exemplu: o colegă de facultate. Să-i zicem DD. DD în facultate era cu ska, rap,  rock, raggae şi alte derivate din astea. Am intrat în contact cu ea printr-o prietenă comună. Eu când am cunoscut-o pe DD eram în anul 3 de facultă şi ma zbăteam să iasă ceva din mine pe plan profesional. Iar DD era genul ăla de fată care atunci când îi spuneai ” hai să ieşim” era prima care sărea să „Da!”. Având nevoie de foarte multă atenţie din partea celorlalţi a cam neglijat faculta, şi sincer, nici nu ştiu dacă a terminat sau nu.

DD se îmbrăca foarte neconvenţional şi o singură replică mi-a rămas în cap pe care o auzeam destul de des de la ea: „eu nu o să mă imbrac niciodată în fustă”. Cu toţii cunoaştem sau am intrat în contact cu genul ăsta de fete. Nu îmi amintesc să o fi vazut să-şi pună în evidenţă feminitatea.

Anii au trecut, relaţia cu ea s-a diminuat.

După 3 ani de la terminarea facultăţii mă duc şi eu ca tot omu la mall să caut pantaloni. Şi aud în spatele meu replica uzuală „cu ce vă pot ajuta?”. Mă întorc, era fix DD. După o discuţie destul de sumară cu „ce mai faci?”, „cum o mai duci?”, mă retrag frumos şi plec spre casă, având în cap încă aspectul foarte estetic al ei.

Dat fiind minunăţia asta de facebuci, văd poze cu ea în fuste, fiind protagonista mai multor „foto-şuting-uti”, îmbrăcată în fuste şi foarte feminină. Înconjurată de oameni pe care în facultă îi evita şi fiind din cale-afară foarte sociabilă.

Acum, stau şi mă gândesc la un aspect: dacă în facultă, la 20+ ani ai oleacă de creer, de ce mai susţii nişte principii pe care le-ai avut în liceu probabil şi de care te ţii cu dinţii, ca mai peste ani să fii exact opusul a ceea ce ai spus?

Ok, „people change”, dar să ajungi fix omul pe care îl evitai, mi se pare un pic cam „far-fetched”.

Poate mă lămuriţi şi pe mine, că eu se pare că încă trăiesc în bula mea drăguţă.

Hai să vorbim despre filme…

Hai să vorbim despre filme…

În speţă filmele horror.

Nu destul că nu mai sunt cinefili în rândul boborului, dar să găseşti pe cineva căruia să-i placă filmele horror e ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân.

Din discuţii în discuţii mai dădeam peste persoane care erau la curent cu industria cinematografică, dar din păcate dupa doo filme şi trei lulele (ca să fie vorba vorbă), vedeam că ei nu erau decât la curent cu cele mai noi blockbustere.

Deci “back to square one”.

Anu` ăsta a fost ediţia a 5-a a festivalului Luna Plină de la Biertan. Şi eu doar anul acesta am auzit de el. Din păcate pentru mine, a fost şi din scurt, şi nici nu am avut posibilitatea de a ajunge. Sigur acolo as fi dat peste oameni care să aibă acelaşi interes faţă de filmele horror ca şi mine.

Având în vedere ciuda ce-o aveam faţă de mine că nu aveam efectiv cum ajunge acolo, mi-am făcut cont pe forumuri (again) ca să am contact iarăşi cu lumea cu care am fost obişnuită, şi să pot socializa cu oameni care au aceleaşi interese ca şi mine.

 

Sper ca anul 2017 să mă poarte pe la Biertan să-mi satisfac pofta de a vedea în aer liber filmele dragi mie…

 

Şi să fie treaba treabă: hai cu horror-ul!!!!

Vine Craciunul…

Si se apropie cu pasi repezi acea perioada a anului in care tre sa iei brad, tre sa iei cadouri, tre sa duci copii in parcurile special amenajate pentru ei si sa ii dai in toate chestii, sa le iei dulciuri de sa dea in diabet si tot asa…

Pe scurt se apropie perioada aceea a anului in care tre sa ai sacul mosului plin de bani sa-i dai in stanga si-n dreapta.

Astazi m-am trezit cu o dorinta incredibila de a nu vrea zapada in Constanta. Este primul an in care chiar nu vreau zapada la mare. E frumoasa, e o feblete, dar anul asta vreau un stop.

Oare ma transform intr-un Grinch?

Cadourile sunt pregatite sa fie expediate, bradul urmeaza sa fie gatit in toale de iarna, casuta urmeaza sa fie si ea decorata, filmele de craciun ruleaza non-stop, ingredientele de prajituri sunt pregatite sa se imbine in savoare, si totusi….

Ma uit pe geam din 5 in 5 minute la fulgii ce goboara grabiti sa se depuna pe asfalt. De dimineata ninge in continuu cu fulgi marunti si s-a depus deja. Ce bucurie…

Sa vedem daca o sa fie destula pentru satisfactia tuturor copchiilor…

 

 

 

 

 

 

p.s. eu sper sa nu…

 

Ardei si Ardeiushe…

O zi normala ca oricare alta, mai insorita ca restul ce o fost, si totusi in calendar zice ca-i 30.11. Deci tre sa spunem „sa traiasca cu numele” Andreilor si Andreelor+alte derivate.

Un pic cam dubioasa urarea asta, ca doar nu si-o schimba numele si nu o sa traiasca cu el.

Dar azi se face si un an si-o luna de la Colectiv. Un dezastru ce a marcat pe toti, direct sau indirect, si a facut sa suferim cu totii laolalta.

Dar nu vreau sa vorbesc de asta, ca deja dintr`un dezastru national si`o suferinta imensa s-a ajuns la marketing mai bun decat „ala mic ce respira greu era ta`su”.

Si o sa vorbesc de traditiile romanesti cu urarile de bine pentru oameni ce nu numai ca nu si-au ales numele, dar se si trezesc asaltati cu urari de bine pentru nimic.

E un fel de recompensa fara justificare. De ce sa primeasca cadouri oamenii ca au un nume de sfant? E marketing, iarasi. E un alt lait motiv ca oamenii sa aiba o zi libera sau motiv sa petreaca.

Nu ma intelegeti gresit, si eu am nume de sfant, da` nu`l folosesc.

Sarbatoarea de sfantul Andrei reprezenta altceva acu hat ani, inainte sa vina americanismele peste noi. Si singura legatura pe care pot s-o fac e cu Halloween-ul americanilor, iarasi ei ne dau un punct de reper.

In anumite zone ale tarii traditia inca se tine, si tare as vrea sa ma trezesc intr`un an in locurile alea sa particip activ la ce se serbeaza.

Multi straini vad ca refuza sa mai faca din americanisme o traditie a lor, si le reinvie pe ale lor. Oare noi, romanii, ca popor, pe cand asa ceva?

Deja o traditie a popoarelor germane a reusit sa devina o tema pentru lumea cinematografica si a vanzarilor: Krampus. Oare noi putem sa facem un marketing excelent dintr`o traditie a noastra sa ajunga pe sticla in alte parti ale lumii?

Eu zic ca sarbatoarea traditionala de sfantul Andrei poate fi una din ele. Are zvac, are istorie, are de toate si totusi, se uita incetul cu incetul…Asta pe langa altele ca ea.

 

Sunt pe departe cea mai nationalista persoana, poate chiar si cea mai „incepatoare”, dar poate cine stie, peste ani si ani, vom avea si noi coloana aia vertebrala sa ne ridicam si sa spunem: „asta e romanesc! hai sa promovam!”. Nu de alta, dar moastele nu sunt de ajuns.

 

Din nou…

Și cu ziua de azi am pus punct.

Nu o să mai fie „de la capăt” sau „getting back on the horse”. Mă opresc și aleg altă cale. Când încerci și nu îți iese, înseamnă că abordarea e greșită și tre recalculat tot drumul…așa că din dreapta fac stânga (sau viceversa – aviz pentru ăi mai politici de felul lor) și din nou la drum, cu doar o singură pereche de urme pe drumul lăsat în spate. Nici nu mai adun cioburile. Le las în urmă să se îngroape singure. Și încerc să le uit. Să uit tot ce a fost frumos și urât.

Întotdeauna am avut parte de asemenea puncte. Dificili sunt oamenii. Vor și nu vor. Se schimbă de la o zi la alta. Încearcă să facă ceva să iasă și daca se plictisesc sau nu mai au chef să se agite, o lasă baltă.

Deja am obosit.

Si din nou pun punct.

Virgină la 30j d`ani

Haide să vorbim oleacă de curbe și vulpi. Bănuiesc că sunteți destul de mari și trecuți prin viață să știți la ce mă refer.

Așadar, cele două tipuri de oițe care deși asemănătoare în anumite situații, atât de diferite în altele.

Începem cu curba. Și nu curba de șosea, nici curba selectă, ci curba aia pe care cu toții o avem în grup. E aia care vrea, apoi regretă, apoi nu mai vrea, da tot o face că nu știe altceva să facă.

Curba selectă mă fascinează prin dualitatea ei și trecerea de la o stare la alta. E magnifică prin capacitatea ei de a putea face absolut tot în materie de …. păscut să-i spunem. Aici vine și curba de șosea.

Curba noastră cea de toate zilele nu e așa. Curba noastră e atât de nesigură pe ea că are nevoie de confirmarea boilor din jur că e cea mai cu moț și blană mai faină. Practic e cea care se aruncă la gâtul boului și direct în coarnele lui. Că deh, numai așa poate primi confirmarea, dacă merge la păscut. Sigur o recunoașteți. O știți pe oița aia care nu scapă din ochi un bou pe care i s-a pus pată, și numai de ală vorbește? Care nu știe nimic altceva decât să se bage în seamă cu ăla și să facă glumițe pe seama lui? Care nu are unde să se uite în altă parte decât la boul respectiv? Și ca un bonus, să fie recunoașterea mai precisă – cruba e aia căreia “sentimentele” nu îi sunt împărtășite. Adică boul își vede de ale lui, dar ca bou ce e, acceptă să fie “curtat” de curva, ca deh, e bou! Amu o recunoașteți? Aia e, frate!

Și totuși curba asta deși are bucurii în altă parte, se mai duce la păscut cu cine apucă. Că deh, are și ea nevoi, că doar e … om.

Curba asta, nu acceptă refuz din partea boului ce-și vede de viață, chit că ăla e sau nu disponibil din punct de vedere al parteneriatului. Ci se bagă în continuare în seamă, chit că nu este băgată în seamă. Caz concret: dacă boul îi spune oiței să își vadă de ale ei, că nu vrea nimic de la ea, oița noastră se supără cu lunile și caută altă “țintă”. Și procesul o iau de la capăt. E amuzant. Trist nu e. Că asta denotă prostie mare.

Trecem la următoarea categorie – vulpița.

De vulpe îmi place maxim. E vulpea aia care știe ce să zică, cum să zică, când să zică și să aibă tot ce vrea fără să ceară. E animalul ăla care îl admiri când pășește pe stradă și trece de curbele ordinare. Când vine vorba de păscut, poate fi, dar nu e musai, net superioară curbelor experimentate în ale păscutului.

Vulpița, spre deosebire de curbă, știe ce vrea, ce caută. Și caută întotdeauna boi disponibili. Dacă se nimerește ca boul să fie într-un parteneriat (că tare-mi place cum sună, înțelegi voi), e doar că boul vrea și el. Că dacă boul nu vrea și îi spune, vulpea se retrage la fel de frumos cum a apărut.

Și care este legătura cu titlul? Ei bine, cele două tipuri de oi au același comportament cu o virgină de 30 ani. O recunoașteți oriunde, e aia frigidă, e aia copilăroasă, e aia cu roz bonbon și floricele. E aia care deși nu e cine știe ce senzualitate, roiește lumea pe lângă ea că e “fun to hang out with” sau mai cum zic ai noștrii românași “avem de cine face mișto” :))) E aia care nu știe să poarte o conversație normală și să fie atentă la toate persoanele din jur (să le asculte și să discute pe subiect), ci mereu bagă aluzii cu privire la ea și la părerile ei complet pe lângă subiect.

E aia care e prima care cheamă lumea la nuș ce bălărie de chestie/film/event, că nu are ce să facă acasă și nu are cu cine altcineva să iasă. Că deh, odată găsită o țintă, ca un bampir ce suge … cornul boului, stă pe lângă el și cercul său de tovarăși ca să se simtă “adulată” (doar în capul ei).

O știți cu toții, e vecina de alături care bate apropouri și când vine vorba de fapte dă bir cu fugiții. Ați recunoscut-o!

 

 

P.S. Persoanele de jenu ăsta ar tre bătute până le sună apa în cap de să-și revină din prostia în care se scaldă.

Lideri și executanți

Dat fiind că eu trăiesc într-o bulă a mea, un turn de fildeș, un tărâm numai al meu, nu prea mai bag de seamă ce se mai întâmplă în stânga și în dreapta. Nici cu lucrurile, nici cu oamenii, cu nimic.

Așa că e normal, ca pentru mine să fie un șoc o astfel de constatare: tipurile de oameni și mentalitatea lor.

Ca să fiu înțeleasă:

Sunt anumite grupuri de prieteni care au câte un lider. Îl știm cu toții, e ăla care zice “facem aia” și toți ca niște cățeluși după el aprobând fără să crâncească, dat fiind că ei nu știu, nu să se afirme, ci să ia propriile decizii sau să își ia o responsabilitate.

Ei bine, nu vreau să vorbesc de lider, că deh, liderul se naște, nu e ceva ce se dobâțndește cu timpul sau se învață. Eu vreau să vorbesc de pleabă, de ceilalți, de executanți, de cățeluși. Oamenii ăștia nu mă mai scârbesc cum o făceau la început, ci pur și simplu îmi provoacă milă și dezgust.

Am ajuns în punctul în care mă uit la oamenii ăștia ce urmează liderul până în pânzele albe, și care m-ar surprinde să spună “nu vreau să fac aia/aialaltă”.

E amuzant pe de-o parte să mă uit la ei cum se țin ca niște cățeluși după o anumită persoană, dar totoadă îmi stârnesc un sentiment de repulsie când văd că nu sunt în stare să ia decizii pe cont propriu sau pentru grup. Că până la urmă ne referim la un anumit grup.

Și vine o chestie faină – când apare în grup un alt tip de lider (L2 să îi zicem), acceptat de liderul inițial (L1 să păstrăm aceeași notă), executanții sunt debusolați. Își păstrează fidelidatatea față de L1, acceptă cu greu propunerile date de L2, numai dacă sunt susținute de L1. Asta e partea care îmi inspiră milă.

Și vine o întrebare tâmpită, cum numai eu le pun: cum spanac prăjit să fii atât de slab încât să nu îți dai seama că ceea ce spune L2 e la fel sau poate chiar mai bine decât ce spune L1.

Și amu trecem la o altă parte a „problematicii” – relațiile interumane, relațiile de grup.

Eu consider că o relație de amiciție, o relație de prietenie, mai ales într-un grup, o formezi cu persoane pe care poți să le înveți ceva, sau de la care ai ceva de învățat. Atunci când ajungi la un anumit nivel, și nu există posibilitatea de dezvoltare, autodepășire ca individ în primul rând, consider că practic nu mai ai cum să menții acea relație, din simplul fapt că te plafonezi. Pentru că, hai să fim realiști, la muncă – de exemplu – nu ți-ar conveni să faci aceeași chestie de n ori pe zi, fără să îți depășești condiția sau fără să ajungi undeva, nu? Persoanele care acceptă treaba asta pentru mine nu există, nu de alta da le consider inutile pe fața pământului. Deh, voi ăștia mai noi ce mă citiți, să știți că sunt mai radicală de fel, așa că nu am chef să săriți de cur în sus ca arșii cu niște comentarii aberante că sunt extremistă. Libertate de exprimare, ok? Nu-ți place, ai un buton în sus cu X pe care te invit să-l apeși fără să eziți. Locul ăsta nu-i de tine.

Revenind.

Și amu, hai să combinăm persoanele care se complac în stadiul în care sunt, plafonate, cu executanții. Și o să iasă un tip de persoană atât de execrabil încât nu merită „nici cât negru sub unghie”, cum spunea o tovarașă. Și așa și e.

Mai crunt și mai demn de dezgust mi se par liderii care acceptă genul ăsta de persoane în preajma lor. Având în vedere potențialul care se ascunde în ei, să accepte așa ceva mi se pare că nu gândesc sau că nu vor să renunțe la persoanele alea, chit că nu le aduc niciun beneficiu. Că până la urmă vorbim de relații de prietenie, cică. Deci băgăm și “lasă-i, mă, că sunt băieți buni. Știu că își proști, da țin la ei așa cum sunt”.

Așa că, întrebare deschisă – voi ce fel de relații de prietenie aveți în grupul vostru?