Arhivă pentru Iulie, 2017

Hai sa vorbim un pic si despre oamenii frumosi pe care toata lumea ii ridica in slavi.

In 2014 am avut bucuria, ceea ce o numeam eu atunci bucurie, de a ma implica intr-un program de voluntariat pentru organizarea unui eveniment TEDx. Suna bine, nu?

Toate bune si frumoase.

Plina de entuziasm, ca faceam ceva fain, si ca venea in sfarsit ceva fain in orasul asta de cacat. Mai ales un event marca TEDx la care eu eram abonata de vreme buna. Si precum un copil caruia i se da o jucarie noua, mi-am facut treaba, desi ce a fost in spatele scenei (agitatia si dorinta de a iesi totul perfect), au ramas niste semne de intrebare la sfarsit.

Dar sa o iau de la capat.

STEP 1 – Training

Partea de initiere a constat in a ne aduna noi, prostii de pe plantatie, cu un scop comun, cica, sa iasa ceva nemaipomenit.

Toate bune si frumoase, oamenii cu zambetul pe buze, implicare din partea tuturor. In nicio clipa nu credeam ca totul va avea ca rezultat permanent un gust amar cu privire la munca de voluntariat.

STEP 2 – Ziua dinainte

A fost nevoie de o implicare enorma in acest proces de organizare. Sunt extrem de familiarizata cu toti pasii ce tre urmati in vederea unui rezultat bun pentru un event (de orice fel).

Telefoanele nu incetau sa sune, eram chemati peste tot pentru ultimele pregatiri, si desi ne-am straduit enorm sa fie totul gata, se pare ca atunci cand primesti ca replica „lasa, ca de asta ma ocup eu” cel mai bine e ca dupa, sa verifici daca e asa sau nu – pentru ca in ziua aia a tre sa rectificam tot ce trebuia facut de omul cu „lasa, ca ma ocup eu”.

Nu spun ca nu se pot intampla greseli pe durata procesului de pregatire, dar e bine sa mai fie cineva care sa verifice. O activitate ce putea cu usurinta fi facuta de oricine. Si nici nu costa, ca deh, voluntariat, remember? Da nah, cine esti tu decat un pulifrici…

STEP 3 – ZA DEI

De dimineata frumusel ne-am strans la locul cu pricina. Ne-am imprastiat pe unde ne erau locurile. Ne-am pus totul in ordine si ne-am pregatit pentru valul de oameni ce urma sa vina.

(Tind sa precizez urmatorul aspect: locul cu pricina era o sala de teatru care avea ca 5 oameni mari si lati care faceau totul sa mearga bine. Si la teatru se duce lumea. Si am prins cand era si sala full, si nu am vazut nicio fata schimonosita sau un gest de ezitare sau o frica ne-ascunsa. Noi eram 10+ oameni care nu stiau care pe incotro sa o ia pentru ca cineva de mai sus nu stia ce sa faca si cum sa procedeze. Cand capul taie si spanzura, tu te comformezi. Si daca tie nu iti iese bine o treaba, nu e vina ta, ca nu ai facut tu de capul tau, tu esti doar un corp fara cap, ala ce ti-a zis ce sa faci e de vina. E si logic, nu? E o lectie de antreprenoriat)

Pot sa spun ca desi a fost un haos total, si toti aveau talpile inflacarate si curgea apa de pe ei, a iesit bine. Nu foarte bine, nu nemaipomenit, ci bine.

P.S. La un event TEDx totul se bazeaza (in spate) pe networking. Ciuciu fratie, ca daca te vedea careva ca stai de vorba cu cine nu trebuia, te trimitea in alta parte. Dar ei aveau voie, ca nah, erau aia care au facut eventul posibil.

Nicio problema din punctul meu de vedere, ca si-asa nu ma bagam eu in vorba si nici nu sunt avida dupa socializare.

La finalul eventului, dupa ce toti vorbitorii au spus ce aveau de spus, ne-am trezit ca noi, oile de pe plantatie, trebuia sa mergem pe scena si sa zicem doua vorbe trei surcele despre noi si de ce am ales sa fim voluntari pentru eventul asta. O chestie care pe mine m-a lovit din plin. Cum? Nu s-a discutat deloc de acest aspect inainte, nici in ziua cu pricina, si acum, cand mai erau cateva minute inainte sa iesim noi pe scena ne zici ca tre sa facem asta? Am incercat sa le explica ca eu, antisociala cum is, nu pot sa ma urc acolo si sa le zic unora chestiile alea, si ca prefer sa stau in spate. Am primit un „nu” ferm si a tre sa ma urc. Pe langa faptul ca multi dintre voluntari, si astia lupi in haine de oi ce erau, au profitat ca tiganii de momentul respectiv sa se promoveze pe ei ca administratori la nush ce firme/ONG-uri si alte bullshituri, si cand m-am trezit eu cu microfonul in fata ce cacat sa zic de mine? Ca sunt un pulifrici. Sincer, momentul ala pentru mine e un blank mare in memorie. Nu stiu ce cacat am spus sau cum am spus-o, stiu numa ce am simtit in acel moment: ura, dezgust, greata, frica si ameteli.

STEP 4 – AFTER THE SHOCK

Dupa event, poza de grup, toata lumea sa stranga, toata lumea acasa. Am zis ca am scapat. Ciuciu.

A mai fost o reuniune la ceva zile dupa ca sa mai facem ceva networking intre noi. Si apoi a mai fost o alta intrevedere in iarna, dar nu in formula completa, la gala nush ce in domeniul publicitate, marketing si nush ce. Ca cica echipa noastra era nominalizata pentru cea mai buna echipa de voluntariat sau ceva…Chiar era nominalizata, dar nu am castigat. Groaznica si ziua aia. Acolo m-am intalnit cu oameni din media pe care ii admiram, oameni ai caror munca le-o urmaream de ani de zile. Pana cand am dat de unii care aveau un comportament cel putin dubios, ca sa nu zic pe fata arogant. Hehee. Dezgust, ce sa mai. Si-asa nu sunt fana a tot ce tine de media, zi-mi ca-s paranoica, chiar nu-mi pasa. Dar sa vad ca niste oameni care sustineau tare o anumita chestie si apoi la un event sa ii vezi ca incearca din rasputeri sa nu se arate si prin gafe sa vezi ca ei fac opusul a ceea ce sustineau, e trist rau.

STEP 5 – Urmarile

Urmarile nu au inceput sa apara. Am pastrat (temporar) legatura cu doar 3 persoane din grupul de voluntari care erau cu picioarele pe pamant si modesti. Zic temporar ca nah, a fost o simpla conjunctura in care am fost cu totii pe aceeasi lungime de unda, dar nah, fiecare cu activitatile lui, si gata. ca ce-i prea mult strica, nu? Hehee. Dar de la restul nu am mai auzit nici macar un salut. Si cica, oameni frumosi, nu?

Dar deh, naivitatea mea e maaare. Si printr-o intamplare m-am intalnit cu unul din organizatori si cu cativa voluntari, la cam un an distanta. Expresia „nu-si mai vade lungul nasului” e blanda rau de tot. Pe langa faptul ca incercau din rasputeri sa ascunda faptul ca se chinuiau sa isi aminteasca cine sunt, chiar daca le ziceam ce si cum, un zambet mai acru nu am vazut. Evident, „conversatia” a durat 3 secunde si pe urma un spate frumos m-a izbit din plin la modul sfidator „tu nu esti de nasul meu ca sa imi petrec timp vorbind cu tine”. Poate daca eram si eu in media si aveam nush cate afaceri, stateau de vorba si cu mine. Dar am ramas la stadiul de pulifrici.

Ipocrizie, fatarnicie, expresia romaneasca „pe interes”.

 

Acum, la 3 ani de la acel TEDx, vad ca se organizeaza alta editie. Cu aceeasi organizatori, si doar 2 voluntari din echipa veche. Restul, nici nu cred ca au fost contactati.

Primul impuls a fost sa imi iau bilet de spectator. Dar mi-am dat seama ca nici nu merita efortul. Oamenii de genul asta nu o sa se schimbe niciodata.

 

P.S. Acelasi tip de comportament l-am observat si alte alte tipuri de eventuri. Si am observat ca organizatorii folosesc mereu aceeasi expresie de cacat: ” aici se strang oameni frumosi”.

Daca oamenii frumosi sunt ca voi, ma bucur ca mi-s un om urat.

Anunțuri

Frământări generale despre viaţa socială şi societate în general…

Eu mi-s trecută deja de frumoasa? vârstă de 25 de ani…de mult. Şi asta implică al dracului de multe căcaturi. Şi e enervant. Aşa că hai să încep cu ce frământări societatea aduce vieţii sociale:

  • „Şi? Cum stai cu viaţa amoroasă?” – este cred cea mai des întâlnită întrebare pusă de absolut oricine care vede că o tipa de 25+ ani e încă singură. Având în vedere că eu de pe la vre-o 16 ştiam că o să fiu singură mult şi bine, niciodată nu mi-am pus problema că viaţa mea sentimentală o să fie o problemă pentru alţii, chiar şi din politeţe. Nu mai sunt genul care să facă „primul pas” sau să ceară ceva. Am ajuns în momentul în care dacă există cineva care vrea să meargă alături de mine prin viaţă, foarte bine, dacă nu, iarăşi bine.
  • „Şi de care îţi place?” – legat tot de ce am zis mai sus, şi o chestie întâmplată chiar recent. Am fost la un concert, al unor super băieţi, cu nişte prieteni – cuplu. Toate bune şi frumoase pe durata concertului. La sfârşit, tovarăşul pune întreabrea „şi de care îţi place?” făcând referire la trupeţi. Sincer, preţ de câteva secunde m-am blocat, neştiind ce răspuns să dau. Eram ceva de genul „dacă ma duc la un concert asta înseamnă că automat îmi place de careva de pe acolo? Nu pot să mă duc la un concert doar că îmi place muzica?”. Şi răspunsul dat a fost „surprinzător, nu mă pasionează niciunul”. Evident, glumiţele şi tachinarea nu au întârziat să apară. E frustrant să vezi cum anumiţi oameni se leagă de treaba asta. Încă.
  • O altă chichiţă e aia că deja de la 25+ ani nu mai poţi să ai preteni de sex opus. Eu am stat toată copilăria în preajma tipilor, şi am observat cum încet-încet lucrurile se schimbă de la liceu. Mai am ceva tipi care sunt doar prieteni – cu greu am ajuns să îi am şi pe ei -, ei cu relaţiile lor, eu singură, şi e super ok. Şi da, gajicile lor mă cunosc şi ne înţelegem ok. Dar să îţi faci alţi tovarăşi e super-mega dificil, pentru că mereu văd cât de reticenţi sunt în a se apropia, mai ales dacă au deja pe careva. Dude, i just want to be a friend, a buddy!
  • „Care sunt planurile tale?” – asta apare în momentul în care deja ajungi la vârsta de 30 şi tovarăşii din jur deja au copchii şi viaţa lor, şi ca să mai bage puţin cuţitul în rană, pun întrebarea asta. Când vine vorba de „planuri”, pe masă sunt puse discuţiile de casă şi copchii. Rădăcini, mai pe şleau. Şi sincer, ăsta e al doilea an în care mă gândesc serios la „căsuţa mea”. Şi am ajuns la concluzia că viaţa e şi-aşa scurtă, şi niciodată nu o să ştii unde vei fi mâine, şi nu are rost să mă agăţ de aşa ceva, mai ales în situaţia mea actuală. Nu o să mor de foame, şi întotdeauna o să am un acoperiş deasupra capului. Cât despre partea de copchii, e dubioasă treaba. Am o colegă la muncă cu care ies la plimbare când îi vin nepoţii. Băieţi amândoi, de vârste de 10+. Cu bun simţ, educaţi, super ok. Nu sunt eu mare fană copchii, numai gândul la ei mă aduce într-o stare inconfortabilă. Dar cei doi sunt super ok. Şi mereu am problema că în plimbări prin parc, toţi copchii trag la mine fără să fac ceva. Gândul de a face un copchil pentru mine este un mare „nu”. Nu sunt de acord pentru că suntem deja prea mulţi pe planeta asta. Nu sunt de acord pentru că unul ca mine e destul pe pământ. Nu sunt de acord pentru că nu ar primi o educaţie decentă şi nu ar avea libertatea de a fi copil – aviz amatorilor care nu prea ştiu ce se predă în şcoli, sau nu ştiu să spună „nu” când plodul cere ceva deşi ei vor să zică „nu”, dar societatea în care trăim îi forţează să zică „da” ca plodul să nu fie „exclus” din anturaj. Şi lista poate continua. Am o mie de motive pentru care pot spune „nu” unui copil.
  • „De ce mai faci *insert activity here*? Că doar nu mai eşti copil/adolescent/bla bla” – asta e un exemplu perfect de oameni care omoară „sufletul/visul” altui om. Dacă mie îmi place să mă duc la concerte, ca exemplu, mă lovesc de fiecare dată de replica: „Da de ce te duci acolo? E hărmălaie multă şi e prea tare muzica. Mai bine stai acasă şi asculţi CD-urile”. Şi pentru fiecare activitate care o faci există mereu o replică de genul ăsta. „Da cum poa să îţi placă filmele de groază? Nu te sperii?” – şi mai primeşti si întrebări stupide pe lânga asta. „Da de ce să-ţi omori timpul să pictezi? Nu ies bani din aşa ceva” – şi iaraşi e metalitatea aia tâmpită care spune că tre să faci bani, să ai stabilitate financiară ca să poţi să faci bebei şi să „ai” o casă. „Dar de ce”-urile astea sunt atât de enervante că mai am momente în care merg ca ei şi mă întreb „Dar de ce mai stau pe lângă oameni de genul ăsta?” Sunt aşa de negativişti, şi-ţi omoară tot cheful de a mai face sau chiar spune ceva.

Şi din toate nebuniile astea m-am format aşa de prost că acum sunt anti-orice. Dacă „trendul” e către stânga, eu mă duc la dreapta. Şi partea bună e că nu mă duc fără argumente care poa să închidă subiectul fără să fiu pusă într-o situaţie naşpa. Şi dacă se întâmplă, rar, dar se întâmplă, să fie cazuri în care drumul masei e la fel cu al meu, recunosc şi accept situaţia – cu încurajările şi susţinerea de rigoare.

 

Aşa că dragii babei, vă doresc să aveţi empatie, individualitate şi coloană vertebrală!