Și cu ziua de azi am pus punct.

Nu o să mai fie „de la capăt” sau „getting back on the horse”. Mă opresc și aleg altă cale. Când încerci și nu îți iese, înseamnă că abordarea e greșită și tre recalculat tot drumul…așa că din dreapta fac stânga (sau viceversa – aviz pentru ăi mai politici de felul lor) și din nou la drum, cu doar o singură pereche de urme pe drumul lăsat în spate. Nici nu mai adun cioburile. Le las în urmă să se îngroape singure. Și încerc să le uit. Să uit tot ce a fost frumos și urât.

Întotdeauna am avut parte de asemenea puncte. Dificili sunt oamenii. Vor și nu vor. Se schimbă de la o zi la alta. Încearcă să facă ceva să iasă și daca se plictisesc sau nu mai au chef să se agite, o lasă baltă.

Deja am obosit.

Si din nou pun punct.

Haide să vorbim oleacă de curbe și vulpi. Bănuiesc că sunteți destul de mari și trecuți prin viață să știți la ce mă refer.

Așadar, cele două tipuri de oițe care deși asemănătoare în anumite situații, atât de diferite în altele.

Începem cu curba. Și nu curba de șosea, nici curba selectă, ci curba aia pe care cu toții o avem în grup. E aia care vrea, apoi regretă, apoi nu mai vrea, da tot o face că nu știe altceva să facă.

Curba selectă mă fascinează prin dualitatea ei și trecerea de la o stare la alta. E magnifică prin capacitatea ei de a putea face absolut tot în materie de …. păscut să-i spunem. Aici vine și curba de șosea.

Curba noastră cea de toate zilele nu e așa. Curba noastră e atât de nesigură pe ea că are nevoie de confirmarea boilor din jur că e cea mai cu moț și blană mai faină. Practic e cea care se aruncă la gâtul boului și direct în coarnele lui. Că deh, numai așa poate primi confirmarea, dacă merge la păscut. Sigur o recunoașteți. O știți pe oița aia care nu scapă din ochi un bou pe care i s-a pus pată, și numai de ală vorbește? Care nu știe nimic altceva decât să se bage în seamă cu ăla și să facă glumițe pe seama lui? Care nu are unde să se uite în altă parte decât la boul respectiv? Și ca un bonus, să fie recunoașterea mai precisă – cruba e aia căreia “sentimentele” nu îi sunt împărtășite. Adică boul își vede de ale lui, dar ca bou ce e, acceptă să fie “curtat” de curva, ca deh, e bou! Amu o recunoașteți? Aia e, frate!

Și totuși curba asta deși are bucurii în altă parte, se mai duce la păscut cu cine apucă. Că deh, are și ea nevoi, că doar e … om.

Curba asta, nu acceptă refuz din partea boului ce-și vede de viață, chit că ăla e sau nu disponibil din punct de vedere al parteneriatului. Ci se bagă în continuare în seamă, chit că nu este băgată în seamă. Caz concret: dacă boul îi spune oiței să își vadă de ale ei, că nu vrea nimic de la ea, oița noastră se supără cu lunile și caută altă “țintă”. Și procesul o iau de la capăt. E amuzant. Trist nu e. Că asta denotă prostie mare.

Trecem la următoarea categorie – vulpița.

De vulpe îmi place maxim. E vulpea aia care știe ce să zică, cum să zică, când să zică și să aibă tot ce vrea fără să ceară. E animalul ăla care îl admiri când pășește pe stradă și trece de curbele ordinare. Când vine vorba de păscut, poate fi, dar nu e musai, net superioară curbelor experimentate în ale păscutului.

Vulpița, spre deosebire de curbă, știe ce vrea, ce caută. Și caută întotdeauna boi disponibili. Dacă se nimerește ca boul să fie într-un parteneriat (că tare-mi place cum sună, înțelegi voi), e doar că boul vrea și el. Că dacă boul nu vrea și îi spune, vulpea se retrage la fel de frumos cum a apărut.

Și care este legătura cu titlul? Ei bine, cele două tipuri de oi au același comportament cu o virgină de 30 ani. O recunoașteți oriunde, e aia frigidă, e aia copilăroasă, e aia cu roz bonbon și floricele. E aia care deși nu e cine știe ce senzualitate, roiește lumea pe lângă ea că e “fun to hang out with” sau mai cum zic ai noștrii românași “avem de cine face mișto” :))) E aia care nu știe să poarte o conversație normală și să fie atentă la toate persoanele din jur (să le asculte și să discute pe subiect), ci mereu bagă aluzii cu privire la ea și la părerile ei complet pe lângă subiect.

E aia care e prima care cheamă lumea la nuș ce bălărie de chestie/film/event, că nu are ce să facă acasă și nu are cu cine altcineva să iasă. Că deh, odată găsită o țintă, ca un bampir ce suge … cornul boului, stă pe lângă el și cercul său de tovarăși ca să se simtă “adulată” (doar în capul ei).

O știți cu toții, e vecina de alături care bate apropouri și când vine vorba de fapte dă bir cu fugiții. Ați recunoscut-o!

 

 

P.S. Persoanele de jenu ăsta ar tre bătute până le sună apa în cap de să-și revină din prostia în care se scaldă.

Dat fiind că eu trăiesc într-o bulă a mea, un turn de fildeș, un tărâm numai al meu, nu prea mai bag de seamă ce se mai întâmplă în stânga și în dreapta. Nici cu lucrurile, nici cu oamenii, cu nimic.

Așa că e normal, ca pentru mine să fie un șoc o astfel de constatare: tipurile de oameni și mentalitatea lor.

Ca să fiu înțeleasă:

Sunt anumite grupuri de prieteni care au câte un lider. Îl știm cu toții, e ăla care zice “facem aia” și toți ca niște cățeluși după el aprobând fără să crâncească, dat fiind că ei nu știu, nu să se afirme, ci să ia propriile decizii sau să își ia o responsabilitate.

Ei bine, nu vreau să vorbesc de lider, că deh, liderul se naște, nu e ceva ce se dobâțndește cu timpul sau se învață. Eu vreau să vorbesc de pleabă, de ceilalți, de executanți, de cățeluși. Oamenii ăștia nu mă mai scârbesc cum o făceau la început, ci pur și simplu îmi provoacă milă și dezgust.

Am ajuns în punctul în care mă uit la oamenii ăștia ce urmează liderul până în pânzele albe, și care m-ar surprinde să spună “nu vreau să fac aia/aialaltă”.

E amuzant pe de-o parte să mă uit la ei cum se țin ca niște cățeluși după o anumită persoană, dar totoadă îmi stârnesc un sentiment de repulsie când văd că nu sunt în stare să ia decizii pe cont propriu sau pentru grup. Că până la urmă ne referim la un anumit grup.

Și vine o chestie faină – când apare în grup un alt tip de lider (L2 să îi zicem), acceptat de liderul inițial (L1 să păstrăm aceeași notă), executanții sunt debusolați. Își păstrează fidelidatatea față de L1, acceptă cu greu propunerile date de L2, numai dacă sunt susținute de L1. Asta e partea care îmi inspiră milă.

Și vine o întrebare tâmpită, cum numai eu le pun: cum spanac prăjit să fii atât de slab încât să nu îți dai seama că ceea ce spune L2 e la fel sau poate chiar mai bine decât ce spune L1.

Și amu trecem la o altă parte a „problematicii” – relațiile interumane, relațiile de grup.

Eu consider că o relație de amiciție, o relație de prietenie, mai ales într-un grup, o formezi cu persoane pe care poți să le înveți ceva, sau de la care ai ceva de învățat. Atunci când ajungi la un anumit nivel, și nu există posibilitatea de dezvoltare, autodepășire ca individ în primul rând, consider că practic nu mai ai cum să menții acea relație, din simplul fapt că te plafonezi. Pentru că, hai să fim realiști, la muncă – de exemplu – nu ți-ar conveni să faci aceeași chestie de n ori pe zi, fără să îți depășești condiția sau fără să ajungi undeva, nu? Persoanele care acceptă treaba asta pentru mine nu există, nu de alta da le consider inutile pe fața pământului. Deh, voi ăștia mai noi ce mă citiți, să știți că sunt mai radicală de fel, așa că nu am chef să săriți de cur în sus ca arșii cu niște comentarii aberante că sunt extremistă. Libertate de exprimare, ok? Nu-ți place, ai un buton în sus cu X pe care te invit să-l apeși fără să eziți. Locul ăsta nu-i de tine.

Revenind.

Și amu, hai să combinăm persoanele care se complac în stadiul în care sunt, plafonate, cu executanții. Și o să iasă un tip de persoană atât de execrabil încât nu merită „nici cât negru sub unghie”, cum spunea o tovarașă. Și așa și e.

Mai crunt și mai demn de dezgust mi se par liderii care acceptă genul ăsta de persoane în preajma lor. Având în vedere potențialul care se ascunde în ei, să accepte așa ceva mi se pare că nu gândesc sau că nu vor să renunțe la persoanele alea, chit că nu le aduc niciun beneficiu. Că până la urmă vorbim de relații de prietenie, cică. Deci băgăm și “lasă-i, mă, că sunt băieți buni. Știu că își proști, da țin la ei așa cum sunt”.

Așa că, întrebare deschisă – voi ce fel de relații de prietenie aveți în grupul vostru?

Cu toții avem „prieteni” care cer câte ceva când plecăm pe undeva, așa e?

Ei bine, pe mine mă cam deranjează treaba asta, nu de alta, dar mi se pare, nu că o prostie, ci mai mult o impolitețe, o nesimțire din cale-afară. Adică cum să vii tu la mine și să-mi ceri mie să îți aduc ceva de pe unde mă duc? Poate eu nu vreau să îți aduc nimic. Mai ales, că mai ai pretenția ca acel ceva să fie cadou, și nu să îl plătești.

A plecat amu tovarașu în Americi și după ce a fost asaltat cu „vreau aia și vreau nuș-ce” de la pretenii lui (chiar și check-in-uri…de parcă ce căcăt poa să însemne un check-in…tare „conectați” mai sunt…de stau să mă întreb poate chiar or scoate copchii la imprimantă :)))) ), mă întreabă și pe mine ce vreau. Și i-am spus: „nu vreau nimic, decât o informație – zi-mi prețul la bașcheți de acolo să fac comparație cu ce e aci”.

Este o chestie de bun simț să nu ceri ceva unei persoane când pleacă pe undeva. Este absolut irelevant dacă cel care cere nu ajunge acolo. E fix problema lui. Dar persoana care pleacă poate nu are chef, timp sau bani în momentul ăla, sau poate chiar nu vrea să-ți ia ceva. Poate vrea să se distreze, că d-aia pleacă, nu? Like d`oooooh!!!! Și i-ai zis să stea amu să îți caute ție dracu știe ce. O să fie: „stai frate, oprește mașina că am văzut ce vrea Măria/Ghiță și tre să iau, că am zis că iau.” Serios?

E de bun simț că persoana dacă se gândește la tine, sau însemni ceva pentru ea, o sa îți ia ceva. Indiferent că vrei sau nu. Dar să ceri, mi se pare o nesimțire din cale-afară.

Am persoane de pe lângă mine care se duc destul de des prin străinătățuri, spre deosebire de rupta-n papuci de mine. Dar asta nu mă face să le cer nici măcar un breloc/magnet/ziar. Și culmea, persoanele respective niciodată nu s-au întors fără să îmi aducă ceva. Asta denotă faptul că însemn ceva pentru ele de se gândesc la mine să-mi ia ceva.

Așa că dragii babei, dacă vă mănâncă-n cur să cereți și o gumă de pe stradă sau din gunoi, vă invit să vă băgați capul în „le toilet” și să trageți apa. Pentru că un astfel de gest denotă lipsa de educație și clar înseamnă că cereți maximă atenție.Că deh, așa le stă bine persoane cu dizabilități.

Cerșetorilor!

Haida ceaules, drum bun, cale bătută și…..evident restul vorbei….

Servus, tu! Noah multă vreme o trecut…

Când sunt la muncă, îmi vin idei. Zău că așa e! Dar din lipsă de timp, ajung acasă și ciu-ciu își mai amintește de ce vroia să scrie.

Amu, să spunem noroc sau ghinion (depinde de care parte a baricadei vrem să privim), am ceva timp liber dat fiind că ieri mi-o dispărut un folder cu tot ce lucrasem. Demențial! Asta e! Ce să faci.

Cât timp programelul rulează în cautarea folderului pierdut, dau peste niște comentarii la un status al unui șau. Tipul zicea ceva legat de cărți. Bla-bla-uri and shit. Și două tipe comentau. Comentau în stil „hipster”, după cum fu. Adicătelea cu aere și mizantropism mai „cul” decât al celor trv metaliști. Și mi-o picat o teslă pe oole fizic neavute.

Da` ce e un “hipster”? Aparent, conform bibliotecii virtuale (să fim în top cu ce zicea șau ăla), ăștia îs printre noi de prin `90. Da` hai să cităm biblioteca:

“Subcultura este asociată cu muzica independentă, cu un simț al modei mai puțin aflat în lumina reflectoarelor, cu viziuni politice liberale sau independente, spiritualitate alternativă sau ateism/agnosticism și un stil de viață alternativ. Din media ei ar putea fi interesați defilme independente, reviste ca Clash, site-uri ca Pitchfork Media și unele părți aleTumblr.[3]

Ce căcat e muzică independentă? Aia pe care o face lumea la duș? Sau în garaj? Oh, wait! We don`t have a garage! We are bloody romanians! Românii nu au garaje. Au trotuare, spații verzi și piste de bicicliști pe post de garaje.

Treaba cu moda m-a lovit în meclă maxim. Ce înseamnă ce-o zis cine-o scris treaba asta? Adicătelea carevasăzică ca sâ înțiliegim șî noi așilia, no bun, am găsit în dulap 4 tipuri de țoale, le pun pe toate pe mine? Sau hai să fiu un curcubeu demn de parada gay? Sau hai să fac schimb cu hainele lu frati-miu/soră-mea (sex diferit decât cel al hipsterului) ca să fiu cul, trendy și la modă. Nu? Io știam să aștia îs pokemonii. Da`, no bun, așe să fie.

Spiritualitate? Ce spiritualitate? Cred în `mnezău numa când am nevoie? Sau cum? Asta mă depășește maxim, de nici nuș ce să zic…

Și stil de viață alternativ? Care e ală frăție? S-a dus cumva gloata de hipsteri în munți să trăiască acolo? Au început să facă căsuțe? Au început să se bage în agricultură? Au început să găsească metode alternative pentru lumină, apă curentă, deșeuri? Stai, ce? M-am lăsat purtată de val și am ajuns în spațiu. Ah, stai că am găsit! Au băgat biclele ca mijloc de transport, că busul “e prea mainstream”. Asta cred că e mai mult o treabă de jenu: ”De ce să impart io aerul meu de om cult și intelijent când pot să alerg ca un idiot printre mașinile parcate aiurea și să put când ajung la muncă?”, nu? Asta, așa fugitiv crăp-uită.

 

Nu era destul că aveam tocilarii, fotbaliștii, pițipoancele, cocălarii și roacherii. Nah, că trebuia să mai fie încă o categorie pentru ăștia care nu vor să se asocieze cu unul din grupurile de mai sus, că doar eticheta de “om normal” e prea “mainstream”.

Mă simt ca în curte la grădiniță când erau rămași pe dinafară, la jocuri, câțiva copchii, mai cu posibilități materiale, și se ofuscau și spuneau “lasă că îmi fac io jocul meu și o să îi chem pe ăia care vor să se joace cu mine, nu am nevoie de voi!”. Cam așa îmi sună și hipsterii ăștia. Niște copchii care un știu ce vor, da` vor!

 

Coae, înțeleg că ești un retard și că nu-ți plac etichetele, da ghici ce! Ai primit un “label” mult mai “cul” ca oricare, ăla de “Loser”, cu un “L” foaaarte mare. Să-l poți vedea mai bine, chit că ai ochelarii ăia de vedere cu ramele atât de mari că și străbunica ar fi geloasă.

 

Sunt în urmă rău, știu. Și cu subiectul, și cu “moda”. Ete fleoșc!

 

Da` pornisem de la comentariile fătucilor ălora. Văleu că ele au vre-o 20-22, și uit mereu că nu mai am aceeași vârsta ca ele acum. La naiba, că devin o babă. Da, da, revenind la comentarii. Ce m-a frapat și m-a „motivat” – să fim în ton cu hipsterii, e că băgau în oala cu hipsteri fumatul. Cu asta mi-o dat cu tesla-n oo, mi-o aruncat în cap un pian, mi-o călcat cadavrul mutilat cu tractorul (mașina e prea mainstream), mi-o violat toate orificiile date de mama natură, în exterior și în interior…să nu uităm mațele – că deh, una din fătuci e pornită rău pe grind gore keke meke, așa și pe urmă mi-o stins țigara în ochi. Să fie mai frumos așa. Un final tâmpit, ca și mâncătoria de aci.

Poi da cum așa, măi fetelor? Eu de ciutancă asociam fumatul cu chestii anti-sistem, in-your-face, roacheri nespălați, oameni cu vicii, pleaba nenorocită de viață. Și voi îmi trântiți cei 12 ani de fumat în față, că fumatul amu e asociat cu hipstereala asta? Ok, nu pot să accept așa ceva, și ca să mă dreg, tre să spun:

-hipsterii nu fumează. E ceva nașpa fumatul, și ei îs prea culți că fumeze.

-dacă hipsterii fumează, o fac așa…la șou, de fiță.

 

Pentru mine nu există hipsteri. Dacă e să folosesc cuvântul „hipster”, o fac numa în cazul în care văd unu care chiar e hipster. În Constangeles, e cam imposibil să nu dai peste vre-unul. De asta pentru mine e ceva “regular” – ca să fim ”cul, trendy și la modă”.

Pentru mine există numai categoriile de mai sus + “oamenii prea cul pentru noi ăștiălalți”. Si prin „ăștiălalți” mă refer la catgoriile de mai sus. În categoria de “OCNĂ” intră hipsterii, veganii (ăia nașpa, frate, de ți-ar băga pe gât mâncărurile lor și nu țin la glume de vegani) și munciștii.

Munciștii îs genul ăla de persoane care îs prea ocupați cu munca, de niciodată nu au timp să iasă cu tine. Dar își fac timp de sport și să iasă cu “lumea bună” (adică oamenii cu bani). Cu tine nu o să iasă, că tu nu ai bani. Sau de la tine nu au cum să primească pupături în cur, că tu ai coloană vertebrală și-l scuipi în ochi dacă face ceva nașpa. Nu, ei o să aleagă să iasă cu lumea bună.

Îs “fun” toți ăștia, numai că se înmulțesc prea mult și prea repede. Din păcate, tind să cred că îs ocrotiți de lege, că altfel sigur ar fi unu în stare să bage ceva în ei să facă poc. Ca porumbeii pe laxative.

 

Hai, că mi s-o terminat timpul….progrămelul e gata cu recuperatul datelor.

V-am pupăcit, nebunaticilor! *piți mode*

 

Ahem, haida baftă!

E pueril să spun că „de ceva vreme văd că oamenii din jur se schimbă”, deși așa aș fi vrut să încep acest post. Să spunem că încă sunt naivă că mă încred în oameni, dar încă sper. Naivitate, inocență, cum vreți să îi spuneți, eu încă asta cred că există.

Vroiam să discut despre umanitate. În sine. Ca idee. Ca fapt în sine.

Văzusem un video destul de emoționant:

http://www.wimp.com/winningticket/

Și îmi aduceam aminte de poza asta:

10740_595545223860908_1865100411_n

Și cum să nu mă gândesc la vorba aia: „mila e pentru câini, nu oameni”?

E crunt când ne gândim a faptul că în ziua de azi o prietenie este bazată pe interes. Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre treaba asta. Și cel mai urât fapt este că după ce termini cu școlile și te angajezi, te schimbi total. Ca om, ca gândire supra vieții și mai ales asupra oamenilor. Este crunt să văd atâta răutate la locul de muncă și mă șochează să aflu că persoanele din jurul meu ce dau dovadă numai de interese au familii și sunt capabile de iubire. Și revin la vorba unui tovaraș „dacă ne mâncăm noi de cur ca între colegi, ce să mai zici de clienți?”. Și cam așa e. Dacă nu dăm dovadă de colegialitate la locul de muncă și mereu există mâncătoria asta de căcăt, și pupi acolo unde te caci, ce să mai zici de atitudinea față de străini (aka oamenii din jurul tău)? Eu încă trăiesc în bula mea magnifică. Consider, și susțin, că bărbații sunt mai răi ca fumeile, deși ele și-au făcut renumele de a fi „cu gura mare”. Mă minunez de ce aflu, ce aud și ce văd. O polaritate atât de excesivă, și care nu poate fi decât dăunătoare pentru cei din jur, dacă nu și penntru cei ce o aplică. Dar, din nou, mă gândesc că poate o fi o stare de moment. Că poate nu e așa în realitate, în viața de zi cu zi, în afara muncii. Caut scuze pentru persoane care nu merită. Și nu fac bine deloc. Sunt conștientă de treaba asta. Dar sunt optimistă. Și cred în bunătatea omului.

E ciudat să ai prieteni care nu te sună să te întrebe ce faci, cum ești și ce mai e nou în viața ta, ci dacă îi poți ajuta cu una cu alta. E și mai crunt să încerci tu să fii persoana bună și ceilalți să te considere ciudat și mai mult, să te îndepărteze de ei pentru că nu ești pe interes, și „poate ai ceva de ascuns”. Din cauza asta am văzut că oamenii îs mai reticenți când vine vorba de alesul tovarășilor. Dacă ești interesat de o persoană, așa cum e ea, pentru o posibilă tovărășie, ești considerat ciudat și automat îndepărtat.

O să ajungem în curând să suspectăm pe cei din jur pentru orice. Era o vorba ce tot circula pe net „am ajuns în vremurile în care politețea este confundată cu flirtul”. Și e adevărat. Până și eu am observat că mai fac treaba asta. O să ajungem să ne petrecem bătrânețile singuri, dat find că nu mai avem încredere unul în altul. Și mă refer a încrederea oarbă, înțelegere și mai presus de toate, acceptare celuilalt așa cum este. E inutil să mai repet faptul că a încerca a schimba persoana de lângă tine așa cum vrei tu este o prostie, pentru că asta ar însemna că s-ar transforma întrutotul altă persoană decât cea de care te-ai îndrăgostit.

Și nu e vorba numai de persoana de lângă, ci și de tovarăși, și mai mult e atât de noi înșine.

Când ne vom schimba oare mentalitatea? Când vom ajunge să ne ajutăm reciproc fără a avea așteptări materiale sau „plăți în natură”? Când oare ne vom considera egali? Când vom trăi după principiile noastre și nu ale unora morți deja?

Viața e mult prea scurtă, mai ales la ce vremuri trăim.

Și ca încheiere, o vorbă bine spusă (cei drept de către unii morți, dar petru care merită să aplecăm urechea): „Live fast, die young. „

De curând am dat peste un video foarte interesat de la TED.

http://www.ted.com/talks/yann_dall_aglio_love_you_re_doing_it_wrong.html?utm_medium=on.ted.com-static&utm_campaign=&utm_content=awesm-publisher&utm_source=facebook.com&awesm=on.ted.com_YannDallAglio

Și am rămas surprins plăcut de câte puține cuvinte poate folosi omulețul ăsta în a  descrie dragostea așa cum a fost odată, cum e acum și cum poate fi în viitor.

Am ajuns în punctul în care putem spune că tindem din ce în ce mai mult spre un materialism exagerat. Ne luăm mașini scumpe, haine de firmă, facem n tratamente, mergem la sală, etc. numai ca să impresionăm și să ne simțim adorați. Ok, poate adorați e mult spus, să începem cu plăcuți. Dar de ce simțim nevoia de a fi plăcuți? De ce trebuie să suportăm noi psihic și buzunarele noastre un gol mare doar pentru acest sentiment? De ce trebuie să căutăm așa ceva la oameni pe care nu îi cunoaștem? Cine sunt ei a spune dacă eu sunt sau nu plăcută?

Pentru că suntem „defecți”, aș spune eu.

Acum nu mă înțelegeți greșit. Cu toții suntem defecți mai mult sau mai puțin, dar în postul ăsta ne referim strict la partea de a fi doriți.

Am ajuns într-o perioadă în care dăm banii pe tehnologie și pe obiecte inutile, pe de-o parte, numai pentru a ne arăta „importanți”, cum credeam odată, acum să spunem „doriți”.

Eu sunt de părere că nu avem nevoie de așa ceva.

Telefonul trebuie folosit doar pentru funția lui de bază. O mașină la fel. Hainele la fel. Am ajuns să uităm de nevoile noastre primare și să băgăm bani în companii fără să ne mai dăm seama.

Ca rezoluție pe anul acesta, am ales (și spun bine) să nu mai fac achiziții noi de orice fel decât dacă am nevoie de ele. Am telefon. Am haine. Nu am mașină, dar există mijloace de transport în comun.

Omul s-a născut fără toate acestea, de ce trebuie să băgăm bani în așa ceva, din moment ce nu sunt o nevoie primară? (excludem îmbrăcămintea, că totuși, ar fi cam ciudat să mergem pe stradă goi, deși pentru unii nu ar fi o problemă :)) ). Am n haine vechi de ani de zile care arată impecabil. Aici intervine cât interes ai tu în ele în a le menține în starea în care le-ai cumpărat. Evident, trebuie să te ajute și materialul, dar poți să faci și tu o selecție de genul ăsta când te duci să îți iei ceva.

Când vine vorba de dragoste, ne-am cam dat peste cap sistemul nostru valoric. Din povești, și mai rar pățite situații, exista perioada în care băiatul aducea o floare culeasă de pe câmp unei fete și ea se bucura. Câteodată nu e nevoie de flori, e necesară numai prezența lui și un zâmbet, o palmă care să atingă fața fetei și gata. Acum florile sunt cumpărate și tre musai să fie un ditai buchetul. Și de un anume fel. Și de o anume culoare. Și de la un anume magazin. De ce? Că tot se ofilește. Ah, am uitat, fătuca tre să se mândrească cu ce a primit și să înceapă o serie de bârfe.

Anul acesta, mai mult pe parte de dezvoltare personală și ca un mic imbold de a oferi încredere în oameni și zâmbete largi pe față, mi-am propus să spun lucruri frumoase despre oameni frumoși. Frumos în sensul de sub pielea individului. Dimineața e cel mai frumos. Am primit și eu la rândul meu complimente, și am dat constat, de când mi-am propus să fac asta, că este un sentiment mai mult decât plăcut. Îți pune un zâmbet pe față de nu se poate șterge cu absolut nimic. Și parcă radiezi. Sunt anumite persoane care arată criminal prin defectele care le au, sunt anumite persoane care au o atitudine frumoasă și demnă de urmat, sunt anumite persoane care au voci incredibil de plăcute, sunt anumite persoane care au o talent al lor ce îi face frumoși, și vreau să fie conștienți de asta și să exploateze la maxim acea „valoare”.

Plus de asta, hai să ne gândim oleacă. Dacă cineva îți face un compliment, ceea ce în ziua de azi mai rar găsești și poate fi confundat cu flirtul, nu te simți oleacă mai bine în pielea ta?

O tanti într-o zi mi-a spus că îmi stă genial cu părul albastru. O altă tanti cu care am stat la un fum în fața teatrului mi-a spus că i-a făcut mare plăcere să stea de vorbă cu mine că a mai învățat ceva și de la mine, și mi-a mulțumit în repetate rânduri și mă salută de fiecare dată când mă vede. Este un sentiment că ai făcut ceva bun, este un sentiment plăcut, un sentiment de dragoste până la urmă.

Iubesc diminețile, iubesc animalele, iubesc să ajut, iubesc oamenii frumoși și îmi iubesc bunicii. Sunt diferite tipuri de iubiri. Și un sentiment și mai plăcut e acela de a oferi fără a te aștepta la nimic. Hrană pentru suflet.

Ajunsesem să vorbesc cu o psiholoagă de nevoia mea acută de a ajuta oameni. Eronat, am fost dusă cu gândul că asta e o boală și că de fapt vine din motivul de a mă achita de nebuniile mele din trecut. Și spun eronat pentru că mi-a spus femeia că sunt o norocoasă că pot face ceea ce fac.

După cum spuneam acum câțiva ani, m-am schimbat radical, și încă mă schimb. Ar fi stupid din partea mea să spun, și mai rău, să cred, că nu o să mă mai schimb vreodată. Această schimbare nu a fost urmare niciunui șoc (cum ar putea spune unii), ci urmare unei alegeri personale.

De asta, tind să cred, că este vital pentru noi oamenii să facem alegerile care ne permit să ne simțim bine în pielea ce o avem și să putem pune capul pe pernă fără griji.