Hai să vorbim despre filme…

În speţă filmele horror.

Nu destul că nu mai sunt cinefili în rândul boborului, dar să găseşti pe cineva căruia să-i placă filmele horror e ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân.

Din discuţii în discuţii mai dădeam peste persoane care erau la curent cu industria cinematografică, dar din păcate dupa doo filme şi trei lulele (ca să fie vorba vorbă), vedeam că ei nu erau decât la curent cu cele mai noi blockbustere.

Deci “back to square one”.

Anu` ăsta a fost ediţia a 5-a a festivalului Luna Plină de la Biertan. Şi eu doar anul acesta am auzit de el. Din păcate pentru mine, a fost şi din scurt, şi nici nu am avut posibilitatea de a ajunge. Sigur acolo as fi dat peste oameni care să aibă acelaşi interes faţă de filmele horror ca şi mine.

Având în vedere ciuda ce-o aveam faţă de mine că nu aveam efectiv cum ajunge acolo, mi-am făcut cont pe forumuri (again) ca să am contact iarăşi cu lumea cu care am fost obişnuită, şi să pot socializa cu oameni care au aceleaşi interese ca şi mine.

 

Sper ca anul 2017 să mă poarte pe la Biertan să-mi satisfac pofta de a vedea în aer liber filmele dragi mie…

 

Şi să fie treaba treabă: hai cu horror-ul!!!!

Vine Craciunul…

Posted: Decembrie 20, 2016 in Uncategorized

Si se apropie cu pasi repezi acea perioada a anului in care tre sa iei brad, tre sa iei cadouri, tre sa duci copii in parcurile special amenajate pentru ei si sa ii dai in toate chestii, sa le iei dulciuri de sa dea in diabet si tot asa…

Pe scurt se apropie perioada aceea a anului in care tre sa ai sacul mosului plin de bani sa-i dai in stanga si-n dreapta.

Astazi m-am trezit cu o dorinta incredibila de a nu vrea zapada in Constanta. Este primul an in care chiar nu vreau zapada la mare. E frumoasa, e o feblete, dar anul asta vreau un stop.

Oare ma transform intr-un Grinch?

Cadourile sunt pregatite sa fie expediate, bradul urmeaza sa fie gatit in toale de iarna, casuta urmeaza sa fie si ea decorata, filmele de craciun ruleaza non-stop, ingredientele de prajituri sunt pregatite sa se imbine in savoare, si totusi….

Ma uit pe geam din 5 in 5 minute la fulgii ce goboara grabiti sa se depuna pe asfalt. De dimineata ninge in continuu cu fulgi marunti si s-a depus deja. Ce bucurie…

Sa vedem daca o sa fie destula pentru satisfactia tuturor copchiilor…

 

 

 

 

 

 

p.s. eu sper sa nu…

 

O zi normala ca oricare alta, mai insorita ca restul ce o fost, si totusi in calendar zice ca-i 30.11. Deci tre sa spunem „sa traiasca cu numele” Andreilor si Andreelor+alte derivate.

Un pic cam dubioasa urarea asta, ca doar nu si-o schimba numele si nu o sa traiasca cu el.

Dar azi se face si un an si-o luna de la Colectiv. Un dezastru ce a marcat pe toti, direct sau indirect, si a facut sa suferim cu totii laolalta.

Dar nu vreau sa vorbesc de asta, ca deja dintr`un dezastru national si`o suferinta imensa s-a ajuns la marketing mai bun decat „ala mic ce respira greu era ta`su”.

Si o sa vorbesc de traditiile romanesti cu urarile de bine pentru oameni ce nu numai ca nu si-au ales numele, dar se si trezesc asaltati cu urari de bine pentru nimic.

E un fel de recompensa fara justificare. De ce sa primeasca cadouri oamenii ca au un nume de sfant? E marketing, iarasi. E un alt lait motiv ca oamenii sa aiba o zi libera sau motiv sa petreaca.

Nu ma intelegeti gresit, si eu am nume de sfant, da` nu`l folosesc.

Sarbatoarea de sfantul Andrei reprezenta altceva acu hat ani, inainte sa vina americanismele peste noi. Si singura legatura pe care pot s-o fac e cu Halloween-ul americanilor, iarasi ei ne dau un punct de reper.

In anumite zone ale tarii traditia inca se tine, si tare as vrea sa ma trezesc intr`un an in locurile alea sa particip activ la ce se serbeaza.

Multi straini vad ca refuza sa mai faca din americanisme o traditie a lor, si le reinvie pe ale lor. Oare noi, romanii, ca popor, pe cand asa ceva?

Deja o traditie a popoarelor germane a reusit sa devina o tema pentru lumea cinematografica si a vanzarilor: Krampus. Oare noi putem sa facem un marketing excelent dintr`o traditie a noastra sa ajunga pe sticla in alte parti ale lumii?

Eu zic ca sarbatoarea traditionala de sfantul Andrei poate fi una din ele. Are zvac, are istorie, are de toate si totusi, se uita incetul cu incetul…Asta pe langa altele ca ea.

 

Sunt pe departe cea mai nationalista persoana, poate chiar si cea mai „incepatoare”, dar poate cine stie, peste ani si ani, vom avea si noi coloana aia vertebrala sa ne ridicam si sa spunem: „asta e romanesc! hai sa promovam!”. Nu de alta, dar moastele nu sunt de ajuns.

 

Și cu ziua de azi am pus punct.

Nu o să mai fie „de la capăt” sau „getting back on the horse”. Mă opresc și aleg altă cale. Când încerci și nu îți iese, înseamnă că abordarea e greșită și tre recalculat tot drumul…așa că din dreapta fac stânga (sau viceversa – aviz pentru ăi mai politici de felul lor) și din nou la drum, cu doar o singură pereche de urme pe drumul lăsat în spate. Nici nu mai adun cioburile. Le las în urmă să se îngroape singure. Și încerc să le uit. Să uit tot ce a fost frumos și urât.

Întotdeauna am avut parte de asemenea puncte. Dificili sunt oamenii. Vor și nu vor. Se schimbă de la o zi la alta. Încearcă să facă ceva să iasă și daca se plictisesc sau nu mai au chef să se agite, o lasă baltă.

Deja am obosit.

Si din nou pun punct.

Haide să vorbim oleacă de curbe și vulpi. Bănuiesc că sunteți destul de mari și trecuți prin viață să știți la ce mă refer.

Așadar, cele două tipuri de oițe care deși asemănătoare în anumite situații, atât de diferite în altele.

Începem cu curba. Și nu curba de șosea, nici curba selectă, ci curba aia pe care cu toții o avem în grup. E aia care vrea, apoi regretă, apoi nu mai vrea, da tot o face că nu știe altceva să facă.

Curba selectă mă fascinează prin dualitatea ei și trecerea de la o stare la alta. E magnifică prin capacitatea ei de a putea face absolut tot în materie de …. păscut să-i spunem. Aici vine și curba de șosea.

Curba noastră cea de toate zilele nu e așa. Curba noastră e atât de nesigură pe ea că are nevoie de confirmarea boilor din jur că e cea mai cu moț și blană mai faină. Practic e cea care se aruncă la gâtul boului și direct în coarnele lui. Că deh, numai așa poate primi confirmarea, dacă merge la păscut. Sigur o recunoașteți. O știți pe oița aia care nu scapă din ochi un bou pe care i s-a pus pată, și numai de ală vorbește? Care nu știe nimic altceva decât să se bage în seamă cu ăla și să facă glumițe pe seama lui? Care nu are unde să se uite în altă parte decât la boul respectiv? Și ca un bonus, să fie recunoașterea mai precisă – cruba e aia căreia “sentimentele” nu îi sunt împărtășite. Adică boul își vede de ale lui, dar ca bou ce e, acceptă să fie “curtat” de curva, ca deh, e bou! Amu o recunoașteți? Aia e, frate!

Și totuși curba asta deși are bucurii în altă parte, se mai duce la păscut cu cine apucă. Că deh, are și ea nevoi, că doar e … om.

Curba asta, nu acceptă refuz din partea boului ce-și vede de viață, chit că ăla e sau nu disponibil din punct de vedere al parteneriatului. Ci se bagă în continuare în seamă, chit că nu este băgată în seamă. Caz concret: dacă boul îi spune oiței să își vadă de ale ei, că nu vrea nimic de la ea, oița noastră se supără cu lunile și caută altă “țintă”. Și procesul o iau de la capăt. E amuzant. Trist nu e. Că asta denotă prostie mare.

Trecem la următoarea categorie – vulpița.

De vulpe îmi place maxim. E vulpea aia care știe ce să zică, cum să zică, când să zică și să aibă tot ce vrea fără să ceară. E animalul ăla care îl admiri când pășește pe stradă și trece de curbele ordinare. Când vine vorba de păscut, poate fi, dar nu e musai, net superioară curbelor experimentate în ale păscutului.

Vulpița, spre deosebire de curbă, știe ce vrea, ce caută. Și caută întotdeauna boi disponibili. Dacă se nimerește ca boul să fie într-un parteneriat (că tare-mi place cum sună, înțelegi voi), e doar că boul vrea și el. Că dacă boul nu vrea și îi spune, vulpea se retrage la fel de frumos cum a apărut.

Și care este legătura cu titlul? Ei bine, cele două tipuri de oi au același comportament cu o virgină de 30 ani. O recunoașteți oriunde, e aia frigidă, e aia copilăroasă, e aia cu roz bonbon și floricele. E aia care deși nu e cine știe ce senzualitate, roiește lumea pe lângă ea că e “fun to hang out with” sau mai cum zic ai noștrii românași “avem de cine face mișto” :))) E aia care nu știe să poarte o conversație normală și să fie atentă la toate persoanele din jur (să le asculte și să discute pe subiect), ci mereu bagă aluzii cu privire la ea și la părerile ei complet pe lângă subiect.

E aia care e prima care cheamă lumea la nuș ce bălărie de chestie/film/event, că nu are ce să facă acasă și nu are cu cine altcineva să iasă. Că deh, odată găsită o țintă, ca un bampir ce suge … cornul boului, stă pe lângă el și cercul său de tovarăși ca să se simtă “adulată” (doar în capul ei).

O știți cu toții, e vecina de alături care bate apropouri și când vine vorba de fapte dă bir cu fugiții. Ați recunoscut-o!

 

 

P.S. Persoanele de jenu ăsta ar tre bătute până le sună apa în cap de să-și revină din prostia în care se scaldă.

Dat fiind că eu trăiesc într-o bulă a mea, un turn de fildeș, un tărâm numai al meu, nu prea mai bag de seamă ce se mai întâmplă în stânga și în dreapta. Nici cu lucrurile, nici cu oamenii, cu nimic.

Așa că e normal, ca pentru mine să fie un șoc o astfel de constatare: tipurile de oameni și mentalitatea lor.

Ca să fiu înțeleasă:

Sunt anumite grupuri de prieteni care au câte un lider. Îl știm cu toții, e ăla care zice “facem aia” și toți ca niște cățeluși după el aprobând fără să crâncească, dat fiind că ei nu știu, nu să se afirme, ci să ia propriile decizii sau să își ia o responsabilitate.

Ei bine, nu vreau să vorbesc de lider, că deh, liderul se naște, nu e ceva ce se dobâțndește cu timpul sau se învață. Eu vreau să vorbesc de pleabă, de ceilalți, de executanți, de cățeluși. Oamenii ăștia nu mă mai scârbesc cum o făceau la început, ci pur și simplu îmi provoacă milă și dezgust.

Am ajuns în punctul în care mă uit la oamenii ăștia ce urmează liderul până în pânzele albe, și care m-ar surprinde să spună “nu vreau să fac aia/aialaltă”.

E amuzant pe de-o parte să mă uit la ei cum se țin ca niște cățeluși după o anumită persoană, dar totoadă îmi stârnesc un sentiment de repulsie când văd că nu sunt în stare să ia decizii pe cont propriu sau pentru grup. Că până la urmă ne referim la un anumit grup.

Și vine o chestie faină – când apare în grup un alt tip de lider (L2 să îi zicem), acceptat de liderul inițial (L1 să păstrăm aceeași notă), executanții sunt debusolați. Își păstrează fidelidatatea față de L1, acceptă cu greu propunerile date de L2, numai dacă sunt susținute de L1. Asta e partea care îmi inspiră milă.

Și vine o întrebare tâmpită, cum numai eu le pun: cum spanac prăjit să fii atât de slab încât să nu îți dai seama că ceea ce spune L2 e la fel sau poate chiar mai bine decât ce spune L1.

Și amu trecem la o altă parte a „problematicii” – relațiile interumane, relațiile de grup.

Eu consider că o relație de amiciție, o relație de prietenie, mai ales într-un grup, o formezi cu persoane pe care poți să le înveți ceva, sau de la care ai ceva de învățat. Atunci când ajungi la un anumit nivel, și nu există posibilitatea de dezvoltare, autodepășire ca individ în primul rând, consider că practic nu mai ai cum să menții acea relație, din simplul fapt că te plafonezi. Pentru că, hai să fim realiști, la muncă – de exemplu – nu ți-ar conveni să faci aceeași chestie de n ori pe zi, fără să îți depășești condiția sau fără să ajungi undeva, nu? Persoanele care acceptă treaba asta pentru mine nu există, nu de alta da le consider inutile pe fața pământului. Deh, voi ăștia mai noi ce mă citiți, să știți că sunt mai radicală de fel, așa că nu am chef să săriți de cur în sus ca arșii cu niște comentarii aberante că sunt extremistă. Libertate de exprimare, ok? Nu-ți place, ai un buton în sus cu X pe care te invit să-l apeși fără să eziți. Locul ăsta nu-i de tine.

Revenind.

Și amu, hai să combinăm persoanele care se complac în stadiul în care sunt, plafonate, cu executanții. Și o să iasă un tip de persoană atât de execrabil încât nu merită „nici cât negru sub unghie”, cum spunea o tovarașă. Și așa și e.

Mai crunt și mai demn de dezgust mi se par liderii care acceptă genul ăsta de persoane în preajma lor. Având în vedere potențialul care se ascunde în ei, să accepte așa ceva mi se pare că nu gândesc sau că nu vor să renunțe la persoanele alea, chit că nu le aduc niciun beneficiu. Că până la urmă vorbim de relații de prietenie, cică. Deci băgăm și “lasă-i, mă, că sunt băieți buni. Știu că își proști, da țin la ei așa cum sunt”.

Așa că, întrebare deschisă – voi ce fel de relații de prietenie aveți în grupul vostru?

Cu toții avem „prieteni” care cer câte ceva când plecăm pe undeva, așa e?

Ei bine, pe mine mă cam deranjează treaba asta, nu de alta, dar mi se pare, nu că o prostie, ci mai mult o impolitețe, o nesimțire din cale-afară. Adică cum să vii tu la mine și să-mi ceri mie să îți aduc ceva de pe unde mă duc? Poate eu nu vreau să îți aduc nimic. Mai ales, că mai ai pretenția ca acel ceva să fie cadou, și nu să îl plătești.

A plecat amu tovarașu în Americi și după ce a fost asaltat cu „vreau aia și vreau nuș-ce” de la pretenii lui (chiar și check-in-uri…de parcă ce căcăt poa să însemne un check-in…tare „conectați” mai sunt…de stau să mă întreb poate chiar or scoate copchii la imprimantă :)))) ), mă întreabă și pe mine ce vreau. Și i-am spus: „nu vreau nimic, decât o informație – zi-mi prețul la bașcheți de acolo să fac comparație cu ce e aci”.

Este o chestie de bun simț să nu ceri ceva unei persoane când pleacă pe undeva. Este absolut irelevant dacă cel care cere nu ajunge acolo. E fix problema lui. Dar persoana care pleacă poate nu are chef, timp sau bani în momentul ăla, sau poate chiar nu vrea să-ți ia ceva. Poate vrea să se distreze, că d-aia pleacă, nu? Like d`oooooh!!!! Și i-ai zis să stea amu să îți caute ție dracu știe ce. O să fie: „stai frate, oprește mașina că am văzut ce vrea Măria/Ghiță și tre să iau, că am zis că iau.” Serios?

E de bun simț că persoana dacă se gândește la tine, sau însemni ceva pentru ea, o sa îți ia ceva. Indiferent că vrei sau nu. Dar să ceri, mi se pare o nesimțire din cale-afară.

Am persoane de pe lângă mine care se duc destul de des prin străinătățuri, spre deosebire de rupta-n papuci de mine. Dar asta nu mă face să le cer nici măcar un breloc/magnet/ziar. Și culmea, persoanele respective niciodată nu s-au întors fără să îmi aducă ceva. Asta denotă faptul că însemn ceva pentru ele de se gândesc la mine să-mi ia ceva.

Așa că dragii babei, dacă vă mănâncă-n cur să cereți și o gumă de pe stradă sau din gunoi, vă invit să vă băgați capul în „le toilet” și să trageți apa. Pentru că un astfel de gest denotă lipsa de educație și clar înseamnă că cereți maximă atenție.Că deh, așa le stă bine persoane cu dizabilități.

Cerșetorilor!

Haida ceaules, drum bun, cale bătută și…..evident restul vorbei….