Archive for the ‘intamplari din acvariu’ Category

Hai sa vorbim un pic si despre oamenii frumosi pe care toata lumea ii ridica in slavi.

In 2014 am avut bucuria, ceea ce o numeam eu atunci bucurie, de a ma implica intr-un program de voluntariat pentru organizarea unui eveniment TEDx. Suna bine, nu?

Toate bune si frumoase.

Plina de entuziasm, ca faceam ceva fain, si ca venea in sfarsit ceva fain in orasul asta de cacat. Mai ales un event marca TEDx la care eu eram abonata de vreme buna. Si precum un copil caruia i se da o jucarie noua, mi-am facut treaba, desi ce a fost in spatele scenei (agitatia si dorinta de a iesi totul perfect), au ramas niste semne de intrebare la sfarsit.

Dar sa o iau de la capat.

STEP 1 – Training

Partea de initiere a constat in a ne aduna noi, prostii de pe plantatie, cu un scop comun, cica, sa iasa ceva nemaipomenit.

Toate bune si frumoase, oamenii cu zambetul pe buze, implicare din partea tuturor. In nicio clipa nu credeam ca totul va avea ca rezultat permanent un gust amar cu privire la munca de voluntariat.

STEP 2 – Ziua dinainte

A fost nevoie de o implicare enorma in acest proces de organizare. Sunt extrem de familiarizata cu toti pasii ce tre urmati in vederea unui rezultat bun pentru un event (de orice fel).

Telefoanele nu incetau sa sune, eram chemati peste tot pentru ultimele pregatiri, si desi ne-am straduit enorm sa fie totul gata, se pare ca atunci cand primesti ca replica „lasa, ca de asta ma ocup eu” cel mai bine e ca dupa, sa verifici daca e asa sau nu – pentru ca in ziua aia a tre sa rectificam tot ce trebuia facut de omul cu „lasa, ca ma ocup eu”.

Nu spun ca nu se pot intampla greseli pe durata procesului de pregatire, dar e bine sa mai fie cineva care sa verifice. O activitate ce putea cu usurinta fi facuta de oricine. Si nici nu costa, ca deh, voluntariat, remember? Da nah, cine esti tu decat un pulifrici…

STEP 3 – ZA DEI

De dimineata frumusel ne-am strans la locul cu pricina. Ne-am imprastiat pe unde ne erau locurile. Ne-am pus totul in ordine si ne-am pregatit pentru valul de oameni ce urma sa vina.

(Tind sa precizez urmatorul aspect: locul cu pricina era o sala de teatru care avea ca 5 oameni mari si lati care faceau totul sa mearga bine. Si la teatru se duce lumea. Si am prins cand era si sala full, si nu am vazut nicio fata schimonosita sau un gest de ezitare sau o frica ne-ascunsa. Noi eram 10+ oameni care nu stiau care pe incotro sa o ia pentru ca cineva de mai sus nu stia ce sa faca si cum sa procedeze. Cand capul taie si spanzura, tu te comformezi. Si daca tie nu iti iese bine o treaba, nu e vina ta, ca nu ai facut tu de capul tau, tu esti doar un corp fara cap, ala ce ti-a zis ce sa faci e de vina. E si logic, nu? E o lectie de antreprenoriat)

Pot sa spun ca desi a fost un haos total, si toti aveau talpile inflacarate si curgea apa de pe ei, a iesit bine. Nu foarte bine, nu nemaipomenit, ci bine.

P.S. La un event TEDx totul se bazeaza (in spate) pe networking. Ciuciu fratie, ca daca te vedea careva ca stai de vorba cu cine nu trebuia, te trimitea in alta parte. Dar ei aveau voie, ca nah, erau aia care au facut eventul posibil.

Nicio problema din punctul meu de vedere, ca si-asa nu ma bagam eu in vorba si nici nu sunt avida dupa socializare.

La finalul eventului, dupa ce toti vorbitorii au spus ce aveau de spus, ne-am trezit ca noi, oile de pe plantatie, trebuia sa mergem pe scena si sa zicem doua vorbe trei surcele despre noi si de ce am ales sa fim voluntari pentru eventul asta. O chestie care pe mine m-a lovit din plin. Cum? Nu s-a discutat deloc de acest aspect inainte, nici in ziua cu pricina, si acum, cand mai erau cateva minute inainte sa iesim noi pe scena ne zici ca tre sa facem asta? Am incercat sa le explica ca eu, antisociala cum is, nu pot sa ma urc acolo si sa le zic unora chestiile alea, si ca prefer sa stau in spate. Am primit un „nu” ferm si a tre sa ma urc. Pe langa faptul ca multi dintre voluntari, si astia lupi in haine de oi ce erau, au profitat ca tiganii de momentul respectiv sa se promoveze pe ei ca administratori la nush ce firme/ONG-uri si alte bullshituri, si cand m-am trezit eu cu microfonul in fata ce cacat sa zic de mine? Ca sunt un pulifrici. Sincer, momentul ala pentru mine e un blank mare in memorie. Nu stiu ce cacat am spus sau cum am spus-o, stiu numa ce am simtit in acel moment: ura, dezgust, greata, frica si ameteli.

STEP 4 – AFTER THE SHOCK

Dupa event, poza de grup, toata lumea sa stranga, toata lumea acasa. Am zis ca am scapat. Ciuciu.

A mai fost o reuniune la ceva zile dupa ca sa mai facem ceva networking intre noi. Si apoi a mai fost o alta intrevedere in iarna, dar nu in formula completa, la gala nush ce in domeniul publicitate, marketing si nush ce. Ca cica echipa noastra era nominalizata pentru cea mai buna echipa de voluntariat sau ceva…Chiar era nominalizata, dar nu am castigat. Groaznica si ziua aia. Acolo m-am intalnit cu oameni din media pe care ii admiram, oameni ai caror munca le-o urmaream de ani de zile. Pana cand am dat de unii care aveau un comportament cel putin dubios, ca sa nu zic pe fata arogant. Hehee. Dezgust, ce sa mai. Si-asa nu sunt fana a tot ce tine de media, zi-mi ca-s paranoica, chiar nu-mi pasa. Dar sa vad ca niste oameni care sustineau tare o anumita chestie si apoi la un event sa ii vezi ca incearca din rasputeri sa nu se arate si prin gafe sa vezi ca ei fac opusul a ceea ce sustineau, e trist rau.

STEP 5 – Urmarile

Urmarile nu au inceput sa apara. Am pastrat (temporar) legatura cu doar 3 persoane din grupul de voluntari care erau cu picioarele pe pamant si modesti. Zic temporar ca nah, a fost o simpla conjunctura in care am fost cu totii pe aceeasi lungime de unda, dar nah, fiecare cu activitatile lui, si gata. ca ce-i prea mult strica, nu? Hehee. Dar de la restul nu am mai auzit nici macar un salut. Si cica, oameni frumosi, nu?

Dar deh, naivitatea mea e maaare. Si printr-o intamplare m-am intalnit cu unul din organizatori si cu cativa voluntari, la cam un an distanta. Expresia „nu-si mai vade lungul nasului” e blanda rau de tot. Pe langa faptul ca incercau din rasputeri sa ascunda faptul ca se chinuiau sa isi aminteasca cine sunt, chiar daca le ziceam ce si cum, un zambet mai acru nu am vazut. Evident, „conversatia” a durat 3 secunde si pe urma un spate frumos m-a izbit din plin la modul sfidator „tu nu esti de nasul meu ca sa imi petrec timp vorbind cu tine”. Poate daca eram si eu in media si aveam nush cate afaceri, stateau de vorba si cu mine. Dar am ramas la stadiul de pulifrici.

Ipocrizie, fatarnicie, expresia romaneasca „pe interes”.

 

Acum, la 3 ani de la acel TEDx, vad ca se organizeaza alta editie. Cu aceeasi organizatori, si doar 2 voluntari din echipa veche. Restul, nici nu cred ca au fost contactati.

Primul impuls a fost sa imi iau bilet de spectator. Dar mi-am dat seama ca nici nu merita efortul. Oamenii de genul asta nu o sa se schimbe niciodata.

 

P.S. Acelasi tip de comportament l-am observat si alte alte tipuri de eventuri. Si am observat ca organizatorii folosesc mereu aceeasi expresie de cacat: ” aici se strang oameni frumosi”.

Daca oamenii frumosi sunt ca voi, ma bucur ca mi-s un om urat.

Și cu ziua de azi am pus punct.

Nu o să mai fie „de la capăt” sau „getting back on the horse”. Mă opresc și aleg altă cale. Când încerci și nu îți iese, înseamnă că abordarea e greșită și tre recalculat tot drumul…așa că din dreapta fac stânga (sau viceversa – aviz pentru ăi mai politici de felul lor) și din nou la drum, cu doar o singură pereche de urme pe drumul lăsat în spate. Nici nu mai adun cioburile. Le las în urmă să se îngroape singure. Și încerc să le uit. Să uit tot ce a fost frumos și urât.

Întotdeauna am avut parte de asemenea puncte. Dificili sunt oamenii. Vor și nu vor. Se schimbă de la o zi la alta. Încearcă să facă ceva să iasă și daca se plictisesc sau nu mai au chef să se agite, o lasă baltă.

Deja am obosit.

Si din nou pun punct.

Şi da! Încă odată pe aceste plaiuri pline de pânze de păianjeni revin şi io să mai fac puţină curăţenie…deşi aia mai bine ar fi să o fac la mine în minte da nah…pas cu pas…doar eu sunt
1.imaginea perfectă a greieraşului ce bate la uşa furnicii
2.furnica în sine, dar dusă la extrem cu aprovizionarea…
evident că 2 bucăţi într-unu singur e perfect, îngrijorarea mea e să nu fie mai multe bucăţele…
Râdem, glumim…continuarea o ştiţi şi voi.

Și uite că așa a venit toamna. Greierașul din mine stă și cântă în sinea lui vrând să vină mai repede căldura. Furnicuța în schimb adună tot ce poate, vrute și nevrute, „să fie că nu se știe dacă vei avea nevoie vr-odată de ele”. Iar simbionu dintre cei doi face treabă, dar nu și cea care trebuie acum. Știți cum e: înainte de un examen te apucă curățenia, aprovizionarea, cititul cărților ce au rămas pe bară de atâta vreme, etc. Cam așa e simbionul ăsta pe care-l voi numi…ION. Tipic.

Cu morcovul bine înfipt și cu Ion de mână am stat mai toată vara frecând ca greierul menta, mușețelul și teiul, și acum parcă se simte cum vine valu din spate și nu știu unde mă va duce: ori în larg, ori la mal. indiferent de destinație, optimistul de Pichi din mine spune că la mal îi de preferat, da și de ajung în larg, știu să înot, deci nu-i bai.

A venit toamna, nu sunt frunze pe jos să te joci cu ele. Strugurii sunt mâncați de grauri, prunele au fost lovite de mană și uite că recolta se subțiază, astfel băgând în noi doze mari de Bear Grylls cu instinctele lui de supraviețuire, sperțnd ca iarna asta să fie oleacă mai docilă cu noi.

Și am zis da! când m-am mutat iarăși de data asta făcând un pas mare și de care sunt mândră.
Și am zis da! când mi-am luat angajamente și încerc să le fac să se adeverească. (E greu când ai timpu limitat.)
Și am zis să las de la mine să fie bine, că până la urmă mâncarea fufletului parcă e mai gustoasă decât cea a trupului. (Și nu, nu sunt religioasă). Good things come to those who wait. Și multe lucruri bune mi s-o întâmplat. Și dacă fac bine, binele se va întoarce. Încep să mă panichez totuși că prea tare ma axez pe…gen legea atracției. Că am un lapsus mai mare ca mine. Am luat-o prea tare cu universul și mă simt câteodată prea ca nea Tsoukalos, dar bine totuși că între timp mi-am găsit ocupații. Și de ceva ani stau pe bară cu subiectul ăsta.

Bine o zis cine o zis: cu cât știi mai multe cu atât ești mai trixt.

Deh, vorbit de toamnă totuși. Și cu ploile, și cu vîjurile, și cu mirosul hainelor împletite acasă e greu să nu fii oleacă trixt, sau după cum poftiți: nostalgici.

Așa că zis iarăși da! venirii toamnei.
Așa că hai să o întâmpinăm și să ne bucurăm de număratul bobocilor pe porțile școlilor!

image

Nu stiu de ce anumite persoane sunt atat de reticente in privinta relatiilor de amicitie…

De ce de fiecare data tu esti persoana care sa sune, sa invite in oras, sa traga de o prietenie, ca asa zisii de fapt ‘prieteni’ nu au timp sa sune. Iar cand te suna ca printr-o minune sa iesiti iar tu chiar nu poti, de ce persoanele alea inceteaza sa sune?

Asta e un mic detaliu ce deja nu ma mai deranjeaza. Ceea ce ma deranjeaza totusi e cand sunt acuzata pe nedrept de diverse chestii fara sa ma intrebe si pe mine de varianta mea de poveste….cu asta intr-un fel m-am obisnuit ca povestile veneau din partea unor persoane ce nu insemnau nimic pt mine, ba mai mult, nu aveam nicio tangenta cu ele…da sa fiu acuzata pe nedrept de un asa zis preten e urat de tot….di ghiciti ce….e si femeie…

Am zis io odata ca o sa renunt la a avea tovarese fumei ca ele is duse rau…da avand in vedere ca persoana respectiva a avut de asemenea un anturaj numai de baieti am zis ca o fi mai dezghetata, nu atat de nerabdatoare sa bage vorbe de cacao altora….

Sper sa se prinda intr-o zi cu soare, nu de alta da tot ea pierde si ar fi pacat…

De ce femeile sunt atat de reticente in a avea pretene fumei ce is de asemenea amice cu barbatii lor? Nu orice femeie din juru lor vrea sa puna gheara pe barbatu lor….
How paranoid can you be?

Asa ca am tras linie si nu mai imi fac pretene fumei…raman cu cele ce le am…:))))

Mda, uite ca amu am decis sa scriu si io cateva randuri, asta asa inainte de OCS.
Nu am murit, inca ma zbat prin mocirla. Deh, e perioada dinaintea licentei si cred ca unii din voi stiu ce inseamnna asta. Vai de curu meu!
Daca ma credeti pana si sambetele tot la scoala sunt cu proiecte in fata. Dar nah, o sa trag tare si o sa mai dau si pe aici din cand in cand, nu numai din gand in gand…

Asta e asa ca un update.

O sa incerc sa`mi fac vreme sa mai bag cate un articol ceva si pe aici…
V`am lasat dragii mei, e sambata seara si unii din noi vor sa socializeze si la o bere, doua, trei….
Dixtractie faina!

Zilele astea am fost racita. La pat! A fost crunt.

En fin. Treaba sta in felul urmator. Dupa ce timp de (vineri…sambata, duminica…deci 3) 3 zile mi`am tusit plamanii si mi`am scos mucii pe unde nici io nu stiu, astazi salutand proprietara (deh, anu asta stau in gazda. a tre sa incerc si treaba asta, nu?), aceasta ma intreaba: “da te simti rau?”. Eu am ramas cu o falca`n cer si una`n pamant, ofcors. Si raspunsu o fost pe masura “aaa…d`oh!”. Adica dupa ce timp de 2 nopti si 3 zile am tusit de o rasunat toata casa, abia azi ma intrebi de imi e rau? Cum pisici albastri cu dungi maronii vine treaba asta?

Cautand raspunsuri o venit unul din partea unei tovarese, A.: “daca nu te intereseaza si zici doar asa din politete asa e”, si am revenit la treaba cu ignoranta si magnificul citat “ignorance is bliss”.

Intr`adevar, la baza acest citat “ignorance is bliss” ( iar ca proverb “lack of knowledge results in happiness”) este foarte adevarat. Si sincer, tare as vrea sa fiu proasta ca sa nu mai fiu atat de trista. Doar stim cu totii: cu cat iti largesti aria cunoasterii, cu atat devii mai singur. Si sa`mi fie cu iertare, am incercat sa fiu proasta, si am urmat si pasii din “m`am hotarat sa devin prost” de martin page, da dejaba. Nimic nu ajuta.
Si dejaba m`am oprit din citit carti acu ani de zile, mintea mea tot scenarii peste scenarii face. Macar de ar fi proaste, da nu`s.
Detest bunul simt, dreptatea si adevarul. Se pare ca numa astea`mi “guverneaza” viata, si nu ma mai pot lecui de ele. Vai ce bine era de aveam in creer numa baeti, baeti cu masini si baeti cu bani, muzici si beuturi…sa fiu o pitzi in toata regula. Cand oare o sa ajung si io sa ma vad botoxata toata si plina de blizblizuri la bratul unui cu pe putin 15 ani mai mare ca mine si cu altu mai tanar ca mine in lesa legat in pat intr`un hotel de pe faleza?

Cand oare o sa pot sa ma bucur de viata cu toate balariile ei si sa nu vad deloc frumusetea adevarata, sa nu vad ca orice defect de pe lumea asta ca fiind o capodopera, sa nu aud cantecele pe care vantul ni le ofera cu atata delicatete acompaniat de frunze, valuri si orice particula mica de praf.

Oare daca eram oarba, surda, muta si proasta eram mai fericita?

Oare daca eram altcineva eram mai fericita? Daca eram una din colegelele de facultate eram mai fericita? Oare daca….

Si raman numai cu un “oare daca”. Urat. Patetic. Trist.

Mila? Nu. Asta chiar deloc. Numai dezgust. Si teama. Culmea: fear and loathing. Teama de ceea ce se poate intampla maine, si dezgustul de maine atunci cand ma gandesc ca fix asa s`a intamplat.

Eu abia acum realizez pana sa fiu pusa`n fata faptului din seara asta, ca pana acuma am stat bine mersi sus in turnu meu de fildes unde nimic nu e gresit, si nimic nu e rau si totul e perfect si drept si nu exista deloc o minciuna, oricat de mica. O lume in care oamenilor le pasa de semenii lor, in care totul e roz si pufos si pe strada vezi numai zambete, si toata lumea te ajuta, si nu exista rusine atunci cand opresti masina si intrebi de directii. Vai ce frumos e in turnu meu.

La un moment dat, in discutia cu A., radical cum is, am trantit treaba ca “abia astept sa mor sa scap de lumea asta”. Evident. Radical. Dar, nu e tot o cale usoara? La fel ca acea cale numita “ingoranta”?

Inainte ii detestam pe sinucigasi pentru actul lor final. Mi se parea, si chiar si amu mi se pare un act de lasitate. Dar sincer, la cate iti vin pe cap, si de mai esti si sensibilos ai dat de coada dracului. Deci intr`un final, ii inteleg si atat. Dar nu m`as incumeta sa practic acest sport. Nu de alta, da la cum is nu as accepta asa ceva, si as considera acest gest ca fiind sub nivelul meu. Vai, ce pretentioasa mi`s :)))).

Continuand discutia i`am spus mandrei ca io fac ceva (indiferent de situatie) si i`am zis ca ea ignora. Ea a zis ca de ce sa`si bata capu. Intr`adevar. E fix ceea ce am zis mai sus. Calea ce mai usoara. Amu imi vine in minte o treaba spusa de un prof: “un inginer se gandeste cum sa faca sa aiba mai putin de lucru”, si asta o numea pragmatism. Io o numesc, indiferent de situatie “lasitate”. Da, nu se aplica la toate, dar intelegeti voi idea. E ca si cand vreau sa castig o droaie de bani da sa stau bine pe curu meu si sa arat cu dejtu =“directori”. Mi se pare atat de dezonorabil. E o lasitatea ca fug de reponsabilitati, sa fug de complicatii. Acuma va intreb, chirurgii cand dau de o complicatie, ce fac? Aleg calea cea mai usoara si spun “operatia reusita, pacientu mort”, sau fac pe dracu`n 4 sa fie si una si alta. De ce sa ne multumim cu “atat”, cand putem avea “atat”+”inca atat”?

Exemple sunt o droaie, situatii sunt cate`n luna si`n stele, aveti si voi creer si il puteti folosi, de alegeti sa nu`l folositi: felicitari, dragii mei!

Si totusi, voi cum preferati? Sa ignorati sau sa luati atitudine? Si aici nu exista raspunsul C “depinde de situatie”, ci numa “da” au “ba”.

M`a apucat nostalgia. Am dat pe facebuci peste o persoana foarte importanta pentru mine. O persoana ce mi`o deschis orizonturile in materie de muzichie acu ceva ani buni. De atunci i`am ramas recunoscatoare. De nu era ea eu nu eram ceea ce sunt acuma.

Acu 8 ani eram no soul. Acu 8 ani era o mare controversa intre terevisti si pokemoni. Acu 8 ani exista forumul bestial. Acu 8 ani dadusem peste o mare de oameni ce vroiau a fi cineva, se zbateau sa se faca remarcati. Si eu eram una din persoanele respective. nu prea le aveam eu cu industrialul in perioada respective, dar stiu numa ca ma atragea fara un motiv aparte. Ea a observat asta si intr`un fel m`a luat sub aripa ei introducandu`ma in acea lume a neconventionalului. Am prins gust, am aprofundat, am invatat si am inteles.

Tin sa mentionez ca atunci eram prinsa in vraja black metalului. Eram la current cu aproape tot ce se intampla in aria respective. Ei bine, dar cand m`am intors spre o alta mancare de peste am incercat sa le imbin. Nu a mers. Ma intorsesem pe meleaguri negre cunoscute. Dar nu`mi pria. Asa ca am incercat o alta abordare. Am incercat sa privesc lucururile dintr`o alta perspectiva. A abordat alte genuri. Am trecut prin abienturi, prin techno si d`alde tech. Mi`o prins bine. Am aflat care imi era pozitia. Am incercat sa caut ceva ce`mi impartasea ideile (de zic ideologie e prea mult si deja o dam in utopii) si am dat peste neofolk si martial.
Ajunsesem sa nu ma mai satur de asa ceva. Cautam mai mult. Ajunsesem sa intru in post rock. Deja intram in alte prajituri si nu ma saturam. Asa ca am revenit pe felia Triarii si ORE. Si am ajuns la un stop mare si rosu in fata mea. Din ‘ideile’ muzicii, am ajuns sa caut mai mult in d`alde viata de zi cu zi. Am avut ocazia sa intru mai adanc intr`o lume de care ma temeam la inceput asa cum se teme orice om de necunoscut. Dar, evident, ca am regretat mai apoi. Neavand ocazii prea multe in ultimii 2 ani am ajuns sa ruginesc la capitolul eu si lumea.

Poate ca faptul ca am regasit`o este un semn ca tre sa ma reapuc de ceea ce doresc si dupa care ard sa aflu mai multe.

Pot sa va zic clar, ca am si eu o limita, asa cum au toti oamenii, diferenta este aceea ca eu nu ma voi opri pana nu o voi atinge sau chiar depasi. O viata avem, nu? De ce sa nu profit de ea? Si stiti ce ma inspaimanta cel mai tare si ma excita in acelasi timp? Faptul ca nu`mi cunosc limitele si ca sunt in stare de orice.

So this is the beginning of my end. Be in your gard because Hell is about to get loose.