Archive for the ‘educatie’ Category

Dat fiind că eu trăiesc într-o bulă a mea, un turn de fildeș, un tărâm numai al meu, nu prea mai bag de seamă ce se mai întâmplă în stânga și în dreapta. Nici cu lucrurile, nici cu oamenii, cu nimic.

Așa că e normal, ca pentru mine să fie un șoc o astfel de constatare: tipurile de oameni și mentalitatea lor.

Ca să fiu înțeleasă:

Sunt anumite grupuri de prieteni care au câte un lider. Îl știm cu toții, e ăla care zice “facem aia” și toți ca niște cățeluși după el aprobând fără să crâncească, dat fiind că ei nu știu, nu să se afirme, ci să ia propriile decizii sau să își ia o responsabilitate.

Ei bine, nu vreau să vorbesc de lider, că deh, liderul se naște, nu e ceva ce se dobâțndește cu timpul sau se învață. Eu vreau să vorbesc de pleabă, de ceilalți, de executanți, de cățeluși. Oamenii ăștia nu mă mai scârbesc cum o făceau la început, ci pur și simplu îmi provoacă milă și dezgust.

Am ajuns în punctul în care mă uit la oamenii ăștia ce urmează liderul până în pânzele albe, și care m-ar surprinde să spună “nu vreau să fac aia/aialaltă”.

E amuzant pe de-o parte să mă uit la ei cum se țin ca niște cățeluși după o anumită persoană, dar totoadă îmi stârnesc un sentiment de repulsie când văd că nu sunt în stare să ia decizii pe cont propriu sau pentru grup. Că până la urmă ne referim la un anumit grup.

Și vine o chestie faină – când apare în grup un alt tip de lider (L2 să îi zicem), acceptat de liderul inițial (L1 să păstrăm aceeași notă), executanții sunt debusolați. Își păstrează fidelidatatea față de L1, acceptă cu greu propunerile date de L2, numai dacă sunt susținute de L1. Asta e partea care îmi inspiră milă.

Și vine o întrebare tâmpită, cum numai eu le pun: cum spanac prăjit să fii atât de slab încât să nu îți dai seama că ceea ce spune L2 e la fel sau poate chiar mai bine decât ce spune L1.

Și amu trecem la o altă parte a „problematicii” – relațiile interumane, relațiile de grup.

Eu consider că o relație de amiciție, o relație de prietenie, mai ales într-un grup, o formezi cu persoane pe care poți să le înveți ceva, sau de la care ai ceva de învățat. Atunci când ajungi la un anumit nivel, și nu există posibilitatea de dezvoltare, autodepășire ca individ în primul rând, consider că practic nu mai ai cum să menții acea relație, din simplul fapt că te plafonezi. Pentru că, hai să fim realiști, la muncă – de exemplu – nu ți-ar conveni să faci aceeași chestie de n ori pe zi, fără să îți depășești condiția sau fără să ajungi undeva, nu? Persoanele care acceptă treaba asta pentru mine nu există, nu de alta da le consider inutile pe fața pământului. Deh, voi ăștia mai noi ce mă citiți, să știți că sunt mai radicală de fel, așa că nu am chef să săriți de cur în sus ca arșii cu niște comentarii aberante că sunt extremistă. Libertate de exprimare, ok? Nu-ți place, ai un buton în sus cu X pe care te invit să-l apeși fără să eziți. Locul ăsta nu-i de tine.

Revenind.

Și amu, hai să combinăm persoanele care se complac în stadiul în care sunt, plafonate, cu executanții. Și o să iasă un tip de persoană atât de execrabil încât nu merită „nici cât negru sub unghie”, cum spunea o tovarașă. Și așa și e.

Mai crunt și mai demn de dezgust mi se par liderii care acceptă genul ăsta de persoane în preajma lor. Având în vedere potențialul care se ascunde în ei, să accepte așa ceva mi se pare că nu gândesc sau că nu vor să renunțe la persoanele alea, chit că nu le aduc niciun beneficiu. Că până la urmă vorbim de relații de prietenie, cică. Deci băgăm și “lasă-i, mă, că sunt băieți buni. Știu că își proști, da țin la ei așa cum sunt”.

Așa că, întrebare deschisă – voi ce fel de relații de prietenie aveți în grupul vostru?

Anunțuri

De curând am dat peste un video foarte interesat de la TED.

http://www.ted.com/talks/yann_dall_aglio_love_you_re_doing_it_wrong.html?utm_medium=on.ted.com-static&utm_campaign=&utm_content=awesm-publisher&utm_source=facebook.com&awesm=on.ted.com_YannDallAglio

Și am rămas surprins plăcut de câte puține cuvinte poate folosi omulețul ăsta în a  descrie dragostea așa cum a fost odată, cum e acum și cum poate fi în viitor.

Am ajuns în punctul în care putem spune că tindem din ce în ce mai mult spre un materialism exagerat. Ne luăm mașini scumpe, haine de firmă, facem n tratamente, mergem la sală, etc. numai ca să impresionăm și să ne simțim adorați. Ok, poate adorați e mult spus, să începem cu plăcuți. Dar de ce simțim nevoia de a fi plăcuți? De ce trebuie să suportăm noi psihic și buzunarele noastre un gol mare doar pentru acest sentiment? De ce trebuie să căutăm așa ceva la oameni pe care nu îi cunoaștem? Cine sunt ei a spune dacă eu sunt sau nu plăcută?

Pentru că suntem „defecți”, aș spune eu.

Acum nu mă înțelegeți greșit. Cu toții suntem defecți mai mult sau mai puțin, dar în postul ăsta ne referim strict la partea de a fi doriți.

Am ajuns într-o perioadă în care dăm banii pe tehnologie și pe obiecte inutile, pe de-o parte, numai pentru a ne arăta „importanți”, cum credeam odată, acum să spunem „doriți”.

Eu sunt de părere că nu avem nevoie de așa ceva.

Telefonul trebuie folosit doar pentru funția lui de bază. O mașină la fel. Hainele la fel. Am ajuns să uităm de nevoile noastre primare și să băgăm bani în companii fără să ne mai dăm seama.

Ca rezoluție pe anul acesta, am ales (și spun bine) să nu mai fac achiziții noi de orice fel decât dacă am nevoie de ele. Am telefon. Am haine. Nu am mașină, dar există mijloace de transport în comun.

Omul s-a născut fără toate acestea, de ce trebuie să băgăm bani în așa ceva, din moment ce nu sunt o nevoie primară? (excludem îmbrăcămintea, că totuși, ar fi cam ciudat să mergem pe stradă goi, deși pentru unii nu ar fi o problemă :)) ). Am n haine vechi de ani de zile care arată impecabil. Aici intervine cât interes ai tu în ele în a le menține în starea în care le-ai cumpărat. Evident, trebuie să te ajute și materialul, dar poți să faci și tu o selecție de genul ăsta când te duci să îți iei ceva.

Când vine vorba de dragoste, ne-am cam dat peste cap sistemul nostru valoric. Din povești, și mai rar pățite situații, exista perioada în care băiatul aducea o floare culeasă de pe câmp unei fete și ea se bucura. Câteodată nu e nevoie de flori, e necesară numai prezența lui și un zâmbet, o palmă care să atingă fața fetei și gata. Acum florile sunt cumpărate și tre musai să fie un ditai buchetul. Și de un anume fel. Și de o anume culoare. Și de la un anume magazin. De ce? Că tot se ofilește. Ah, am uitat, fătuca tre să se mândrească cu ce a primit și să înceapă o serie de bârfe.

Anul acesta, mai mult pe parte de dezvoltare personală și ca un mic imbold de a oferi încredere în oameni și zâmbete largi pe față, mi-am propus să spun lucruri frumoase despre oameni frumoși. Frumos în sensul de sub pielea individului. Dimineața e cel mai frumos. Am primit și eu la rândul meu complimente, și am dat constat, de când mi-am propus să fac asta, că este un sentiment mai mult decât plăcut. Îți pune un zâmbet pe față de nu se poate șterge cu absolut nimic. Și parcă radiezi. Sunt anumite persoane care arată criminal prin defectele care le au, sunt anumite persoane care au o atitudine frumoasă și demnă de urmat, sunt anumite persoane care au voci incredibil de plăcute, sunt anumite persoane care au o talent al lor ce îi face frumoși, și vreau să fie conștienți de asta și să exploateze la maxim acea „valoare”.

Plus de asta, hai să ne gândim oleacă. Dacă cineva îți face un compliment, ceea ce în ziua de azi mai rar găsești și poate fi confundat cu flirtul, nu te simți oleacă mai bine în pielea ta?

O tanti într-o zi mi-a spus că îmi stă genial cu părul albastru. O altă tanti cu care am stat la un fum în fața teatrului mi-a spus că i-a făcut mare plăcere să stea de vorbă cu mine că a mai învățat ceva și de la mine, și mi-a mulțumit în repetate rânduri și mă salută de fiecare dată când mă vede. Este un sentiment că ai făcut ceva bun, este un sentiment plăcut, un sentiment de dragoste până la urmă.

Iubesc diminețile, iubesc animalele, iubesc să ajut, iubesc oamenii frumoși și îmi iubesc bunicii. Sunt diferite tipuri de iubiri. Și un sentiment și mai plăcut e acela de a oferi fără a te aștepta la nimic. Hrană pentru suflet.

Ajunsesem să vorbesc cu o psiholoagă de nevoia mea acută de a ajuta oameni. Eronat, am fost dusă cu gândul că asta e o boală și că de fapt vine din motivul de a mă achita de nebuniile mele din trecut. Și spun eronat pentru că mi-a spus femeia că sunt o norocoasă că pot face ceea ce fac.

După cum spuneam acum câțiva ani, m-am schimbat radical, și încă mă schimb. Ar fi stupid din partea mea să spun, și mai rău, să cred, că nu o să mă mai schimb vreodată. Această schimbare nu a fost urmare niciunui șoc (cum ar putea spune unii), ci urmare unei alegeri personale.

De asta, tind să cred, că este vital pentru noi oamenii să facem alegerile care ne permit să ne simțim bine în pielea ce o avem și să putem pune capul pe pernă fără griji.

 

Hai să abordăm un subiect care deja face prea multe valuri.

2195_traditii_de_nunta_10

 

 

 

 

 

Nu sunt singura care observă treaba asta, dar vreau să bag un citat ce mi-o atras atenția și mi-a reamintit de ceea ce mi s-a întâmplat și mie:

„Observ o tendinta la persoanele din jurul meu sau cu care am avut contacte in ultima perioada: se inmulteste numarul casatoriilor care au loc la foarte putin timp (6-7 luni, maxim) dupa momentul in care cei doi s-au cunoscut. Fie e ceva in neregula cu aceasta tendinta, fie sunt eu de moda veche (lucru foarte probabil, avand in vedere varsta mea). Mai exista si a treia varianta, in care incepe sa intre in vigoare vorba potrivit careia daca nu te-a luat cineva pana la o anumita varsta (in general, acea varsta este jurul valorii de 30 de ani), atunci este ceva serios in neregula cu tine. Caz in care, sunt cea mai naspeta persoana de pe pamant.”

Să luăm cazurile acestea:

1. Persoanele care „se iau” după 6-7 luni de când s-au cunoscut.

Este ciudată treaba asta din simplul punct de vedere că după ce se iau există trei cazuri:

-o să se înmulțească cazurile de divorț;

-o să rămână împreună de dragul copilului;

-o să rămână împreună până mor.

2. Vorbele celor din jur „ai deja 27+, tu când te însori/măriți?”

Aici cred că este o problemă. O problemă a celor care apleacă urechea la convențiile sociale. Acum nu este o problemă cu privirea convențiilor sociale ca fiind un „guide-line” – dacă este privit doar ca un guide-line e numai bine, dar dacă este luat în considerare mot-a-mot e o problemă. Nu de alta, dar să luăm aspectul de normalitate care este diferit de la individ la individ. Nu mă înțelegeți greșit. Nu sunt adepta „fiecare după normalitatea lor”, pentru că asta ar însemna ca orice delict să fie normal, în opinia unora. Dar sunt adepta a „hai să gândim pentru noi și să nu facem pe maimuțele”.

Și acum pe cazuri concrete: eu.

Eu când aud că „am o vârstă și că trebuie să mă mărit”, nu prea plec urechea, pentru că omul ăla poate nu știe că eu nu am un venit stabil, eu nu am o casă a mea, eu nu am siguranța zilei de mâine.

Am 3 principii care trebuie luate în considerare când vine vorba de măritiș:

1. să am o casă a mea (pe numele meu, nu al meu și al partenerului) ca să pot să cresc copilul cu o siguranță că are unde veni când dă de greu.

2. să am un venit stabil care să îmi poată asigura traiul de pe o zi pe alta și +, mie, partenerului și copilului. Pentru că eu nu am siguranța că voi rămâne cu același partener toată viața, și vreau să știu că pot să iau scutecele alea nesimțit de scumpe bebelului.

3. să am certitudinea și siguranța că partenerul este într-adevăr cel cu care vreu să am un bebe.

Acum se poate observa mai sus că eu m-am referit strict la termenul de „partener” și nu la „soț”. Aici e altă chichiță să-i spunem. Consider că o căsătorie este necesară numai datorită convențiilor sociale și a instituțiilor cu care intrăm un contact numai după ce există bebe.

Sunt complet conștientă de faptul că pot avea un bebe cu un partener și fără să fie un certificat de căsătorie la mijloc, și sunt mai deschisă către acest aspect, decât al celui care necesită un act oficial. Ciudat, nu? Dar așa mi se pare mai ok. Nu am siguranța că acel partener îmi va fi alături „la bine și la greu”, așa că decât să mă leg la cap fără să mă doară, mai bine îmi văd de oalele mele de ciorbă.

Așa că, dragii babei, nu vă mai luați după ce zice unu și altul, și stați bine mersi în situația în care sunteți până când simțiți voi că este necesar sau nu a vă lua, și a face bebe.

Pentru că am văzut deja un val foarte mare de tineri ce se implică în politică.

Nu spun că nu e bine. Bravo lor că vor să facă ceva. Problema apare atunci când susțin oameni politici ce nu merită.

Să stabilim o chestie: nu dăm nume că nu e frumos.

După cum spuneam, văd un val de tineri care promovează atât de mult și cu atâta patoș oamenii politici corupți că îți vine să te întrebi dacă să îți mai pui speranța în tineret sau nu.

Mâine, poimâine ne trezim că o să ne ia „cu mandat” și haina de pe noi. Oricum politica e o curvă, deci ce rost mai are, nu? Cum ar spune mulți…

Înainte eram și eu prinsă în politică. Dar cum totul la mine are un alt sens, am văzut repede că nu-mi am locul lângă acei oameni.

Deja când discutăm de partide politice ne gândim la o ideologie, nu? Dar dacă e să o luăm așa, ideologia de la care s-a pornit s-a modificat de n ori până în prezent, partidele actuale nemaiavând o ideologie, sau nah, dacă vreți un „credo”.

Mă surprinde faptul cât de mulți tineri se tot implică.

Dar întrebarea mea rămâne în picioare: acești tineri vor schimba situația actuală sau vor fi modelați de cei cu peste 40 de primăveri?

Pentru că iubesc oamenii de toate felurile și ma oftică timpul petrecut cu tehnologia în brațe.

Cu toții știm ce fel de copilărie am avut, și mă refer aici mai mult la verile petrecute la țară la bunici și extrasezonul petrecut cu mingea pe maidan. Relațiile atunci erau altfel, aveam alte preocupări și era totul parcă mult mai simplu.

Omul, prin natura sa, îi place să complice lucrurile. De la relațile de amiciție până la relațiile…hai să le zicem intime.

Să ne aducem aminte că atunci era mai ok să spunem totul în față sau să dăm de înțeles mai ușor decât acum. Acum dacă nu folosim n subtilități parcă nu e bine. Acum dacă nu stăm și inventăm chestii de jenul „regula de 3 zile” și altele, nu e bine.

Ca să legi o amiciție era mult mai simplu. Aveai nevoie de cel puțin un punct comun, de oleacă de tupeu să intrii în vorbă și gata, te-ai ales cu un amic cu care vei vorbi ani de zile. Și dacă ne strofocăm creerul mai bine o să vedem că oamenii pe parcursul anilor se schimbă. De ce? Social convention. Mai rar am găsit oameni care după un număr considerabil de ani, să băgăm ca exemplu 10 ani, nu se schimbă. Și e genial să văd că nu se schimbă. Asta înseamnă că nu s-au lăsăt călcați în picioare și nu s-au mulat pe cruzimea din jur. O să revin la treaba asta.

Și acum vine partea cu tehnologia. Au venit telefoanele pe lume, sau mă rog, și la noi în „Românica”. Și de acolo s-o dus naibii totul. De când cu telefoanele, oamenii au apelat la ele nu doar pentru funcția de baza a acestuia (de a pune în contact persoanele din depărtare, și pentru a facilita comunicarea între ele mai repede decât o scrisoare), ci au băgăt niște plusuri acolo, inutile pe de-o parte, care fac ca relațiile interumane fizice să cam dispară.

Hai să facem noi în căpșor un sondaj vizual și să observăm câte persoane merg cu telefonul la ureche? Sau câte persoane fac poze la orice rahat, la propriu, de pe stradă în loc să se bucure de culorile lui (indiferent de cât de ciudat sună, vă prindeți voi de idee). Sunt pro imortalizării amintirilor, că și eu am o memorie de pește și am nevoie de poze să îmi amintesc de anumite eventuri, dar nu 10 și nu din toate unghiurile.

Sunt rețelele de socializare care nu le văd rostul. Mi-am deschis cont de facebuci numa că mi-o zis un tovarăș magnifica replică, mai în glumă-mai în serios, „cum să nu ai facebuci?” cu un râset incredibil. Am zis hai să văd care-i șpilul. Am făcut. Am dat peste oameni cu care nu mai vorbisem de ani de zile. A fost ok. Dar pe de cealaltă parte sunt narcisiștii ăia nenorociți și ahtiați după poze de dau check-in până și la budă. Lipsește poza cu ciocolata căzută în apă.

Mă surprinde plăcut că încă sunt persoane care nu au așa ceva. Mă tentează să fac același lucru, singura chestie ce mă ține înapoi e contactul cu persoanele ce nu îs în același oraș cu mine.

Și hai să revenim la telefoane. La contactul cu persoanele care au telefon mobil. Întotdeauna am spus, la fel ca Trish (Jeepers Creepers), „the point of having a portable phone is to use it when you need it”. Și întreb, de câte ori ați sunat o persoană și nu v-a răspuns sau sunat înapoi după o perioadă rezonabilă de timp? Adică hai să fim serioși. Eu dacă  nu am chef să vorbesc cu o persoană, nu o las să sune și să sune. Îi închid frumos și revin cu un telefon când am chef, cel târziu a doua zi – dimineață. Eu de fel mi-s mai moale, și răspund la oricine. Nu contează dacă am sau nu chef. Dar sunt persoane care nu răspund la telefon, și nici nu sună înapoi. Ok. Înțelegeam dacă treaba asta se întâmpla acu hăt ani, când o apărut ele pe piață și să spunem că nu aveai bani să-ți „reîncarci cartela”. Dar acum? Și dau vina pe educație. Că indiferent de ce fel de persoană ești, bunul simț spune că tre să răspunzi. Să spunem că nu ai. Dar trăiești într-o societate, și social convention spune că tre să suni înapoi….cândva. Și râd. Pentru că acel cândva poate fi peste luni sau chiar ani.

E ciudat cum relațiile interumane se răcesc de la o vreme, și acum nu mai e vorba de tehnologia. Ea și-a făcut treaba de a limitat accesul unor persoane în viața altora. Era fain cum îaninte ajungeai să simpatizezi și persoana care nu îți plăcea. Paradoxal, nu? Dar nah. Mâine-poimâine o să ajungem să refuzăm contactul cu alte persoane doar pentru simplul fapt că au făcut un gest ce nu ni se pare agreabil sau alte nimicuri de genul ăsta. Ca să nu mai spunem, că suntem ușor influnțabili și foarte ușor ne lăsăm duși de principii eronate, bazate practic pe nimic.

Îmi plac oamenii, și o să continui să îi iubesc așa cum sunt ei. O să încerc să îi ajut, că deh, ăsta e magnificul meu pitic, și poate o să reușesc să îmi pun și mie un zămbet pe față când văd „roadele” efortului meu.

PS. Ca rezoluție în acest an e să reduc cât mai mult contactul cu tehnologia și să mă întorc la rădăcini practic.

Voi cât de „addicted” de tehnologie sunteți?

„Cândva ai fost cineva, acum esti un nimeni”.

Așa aș putea spune că se ajunge cu lumea care nu are un lobby bine pus la punct. Ca să nu mai spun de partea cealaltă cu magnifica întrebare: „Cine pana mea e ăsta de a ajuns așa de sus?”. Asta se aplică la persoanele care au parte de „boom” în promovare fără ca toți cunoscătorii în domeniul respectiv să fi auzit de el. E de ajuns să îți strângi persoanele apropiate să te promoveze maxim, ca tu pe urma să poți călca peste tot cu un „pass”.

Exemplu:

Să spunem că X e fotograf (că e la moda că fotografia acum). Și e din Cuca Măcăii. Nimeni nu a auzit de el. Într-o zi, X și-a luat aparat foto semi-profi și a început să tragă cadre peste cadre. Ba la mâțe, ba la pomi, ba să facă ședințe de „șuting” pentru persoanele apropiate care se consideră fotomodele/alură artistică. Booon. De aici până la „Uite a venit X! Hai să facem poză cu el!” nu mai e mult. Și hai să vedem pașii parcurși. Fotomodealele alea își promovează pozele făcute de X pe diverse site-uri de socializare. Primesc „like”-uri. Și pe urmă se pune o întrebare: „Da cine ți-a făcut pozele?”. Evident, răspunsul este X. Și din vorbă în vorbă, i se duce faima lu` X. Și acum, X primește cereri să tragă alți oameni în cadre. Până când învață și el să folosească cum tre aparatul, începe să ceară bani, mai bagă un bănuț în obiective sau alt aparat, și ajunge să fie cunocut de pici din domeniu. Văzând un așa mare „boom”, X începe să se promoveze singur pe unde trebuie de fapt și de drept, prinde un contract și se ajunge la „UIte-l pe X!Hai să ne tragem în poze cu el”. Mare chestie nu fu. Chiar deloc.
Amu de ce am boală pe unii care au parte de bumul ăsta? Poi ia hai să vedem.
1. Pentru că li se urcă la cap faima și cu greu mai revin cu picioarele pe pământ, încep să ceară din ce în ce mai mulți bani pe o treabă care o poate face prea bine și oricine altcineva.
2. „Fanii”. Aici chiar nu știu dacă mai trebuie să mă explic, dar succint, pentru cine nu prea cunoaște:
2.1. Tu dacă ești în domeniu, ești pe val, vine X și își ia fața. E ca bizonul ce-ți taie calea la semafor de se pune în mijlocul intersecției. Amu nu zic că bizonul e X. E 50-50. Poate fi acolo din cauza punctului 1. sau poate fi acolo din cauza fanilor care l-au pus acolo, deși X e băiat/fată de treabă.
2.2. Pentru că așa cum e bine explicat și în „It`s all gone Pete Tong”, fanii care te adoră pe tine o să înceapă să runce cu pet-urile după tine că nu mai ești pe val. Deși ei nu conștientizează că ei îs de fapt și de drept de vină pentru treaba asta. Da nah…
Acum, să spunem că poate persoanele de tipul X mai cu cap, sunt conștienți de cum au ajuns unde au ajuns, și nu o să fie cazul pentru ei să se uite de sus în jos la pleabă. Și să sperăm că nu o să uite de unde au plecat și să mai dea și un „Servus” celorlalți.

Vroiam să văd câți din voi sunteți motivați să faceți ce v-ați propus în lista pentru „noul an”, în lista lunară, în lista de „chestii de făcut în viață” sau alte liste ce le faceți voi cu chestii propuse de întocmit.
Cu toții avem nevoie de motivare, nu contest asta. Dar eu vreau să știu câți din voi apelați la cărți motivaționale sau vă duceți la un specialist pentru asta. Vreau să știu și câți din voi sunteți atâțt de puternici încât să vă motivați singuri.
Acuma evident, depinde foarte mult și de lucrurile ce se vor a fi făcute. De execmplu, eu m-am lăsat de fumat. În primul rând că așa mi-a cerut prietenul meu. Asta a fost fapctorul principal. DAR, am reușit să mă las de fumat și împreună cu următoarele:
-nu mai vroiam să ard bani
-nu mai vroiam să mai miros
-nu mai vroiam să stau în frig în afara locurilor publice de nefumători ca să fumez
-nu mai vroiam pur si simplu să pierd timpul fumând
Și așa am reușit. Nu spun că a fost foarte ușor, și nu a durat decât o secundă, adică am luat decizia și poc! nu am mai simțit nevoie să fumez. Nu. A fost crunt. A fost infernal să ma pot abține. Și nu m-am lăsat din prima, ci treptat. Obișnuindu-mi organismul cu lipsa tutunului. A fost crunt să mă întâlnesc cu lume fumătoare și să beau cafeaua fără tutun. A fost crunt să aștept pe cineva și să nu mai am chestia aia obișnuită de tutun. Recunosc, după 10 ani de fumat să mă las este o mare realizare pentru mine. Și acum sunt mândră de mine.
Și să revin la tema de azi: motivarea nu a venit de la mine direct, că dacă e să o luăm așa, motivare aveam, dar se pare că aveam nevoie de un mic imbold. Un mic-mare imbold :))).

Eu recunosc, urmăresc pe fb un site. Motivonti se numește și are anumite articole ok. Sunt unele la care-mi vine să comentez maxim că…nu…se…prea…aplică. Adicătelea unele îs cam trase de păr.
Și acuma îmi vine în minte un articol scris acu hăt vreme pe nușcare blog: decât să scriu în fiecare zi articole proaste, mai bine scriu o dată la o săptămână un articol bun. Dar acuma, hai să fim sinceri. Nu mai e vorba de calitatea articolelor cât de respectul ce-l ai față de cel ce te citește. Și asta ar cam trebui să fie motto-ul multora. Dar cum lumea internauților este vitală pentru unii, și dacă ăștia văd că nu mai „activezi” două zile la rând, te uită, e cam nasoleanu, casăzicașa. Dar acuma depinde şi nişă. Că unu care respectă la rândul lui omul ce scrie articole o dată pe lună, va reveni cam de două ori pe săptămână pe site pentru verificarea de update-uri. Și nu e mai oki să ai „preteni puţini, da de calitate”?
Eu zic că e destul că „boborul supt de materie cenuşie” să citească tabloide și să fie antenă numa la bloguri/site-uri unde își arată unii şi ce au mâncat la prânz şi ce au vărsat în vasul de toaletă pe diferite găuri. Propun ca boborul ăsta să se trezească, sau măcar ăștia ce sunteți mai cu capu bine-nșurubat, să dovedim că știm ce e calitate și să nu acceptăm probele coproparazitologice ce ni se oferă pe tăviţe din argint.

Deci ce spuneți? Ne punem și noi bocancii de „om mare” și ne motivăm singuri-singurei?