Archive for the ‘interesting’ Category

Haide să vorbim oleacă de curbe și vulpi. Bănuiesc că sunteți destul de mari și trecuți prin viață să știți la ce mă refer.

Așadar, cele două tipuri de oițe care deși asemănătoare în anumite situații, atât de diferite în altele.

Începem cu curba. Și nu curba de șosea, nici curba selectă, ci curba aia pe care cu toții o avem în grup. E aia care vrea, apoi regretă, apoi nu mai vrea, da tot o face că nu știe altceva să facă.

Curba selectă mă fascinează prin dualitatea ei și trecerea de la o stare la alta. E magnifică prin capacitatea ei de a putea face absolut tot în materie de …. păscut să-i spunem. Aici vine și curba de șosea.

Curba noastră cea de toate zilele nu e așa. Curba noastră e atât de nesigură pe ea că are nevoie de confirmarea boilor din jur că e cea mai cu moț și blană mai faină. Practic e cea care se aruncă la gâtul boului și direct în coarnele lui. Că deh, numai așa poate primi confirmarea, dacă merge la păscut. Sigur o recunoașteți. O știți pe oița aia care nu scapă din ochi un bou pe care i s-a pus pată, și numai de ală vorbește? Care nu știe nimic altceva decât să se bage în seamă cu ăla și să facă glumițe pe seama lui? Care nu are unde să se uite în altă parte decât la boul respectiv? Și ca un bonus, să fie recunoașterea mai precisă – cruba e aia căreia “sentimentele” nu îi sunt împărtășite. Adică boul își vede de ale lui, dar ca bou ce e, acceptă să fie “curtat” de curva, ca deh, e bou! Amu o recunoașteți? Aia e, frate!

Și totuși curba asta deși are bucurii în altă parte, se mai duce la păscut cu cine apucă. Că deh, are și ea nevoi, că doar e … om.

Curba asta, nu acceptă refuz din partea boului ce-și vede de viață, chit că ăla e sau nu disponibil din punct de vedere al parteneriatului. Ci se bagă în continuare în seamă, chit că nu este băgată în seamă. Caz concret: dacă boul îi spune oiței să își vadă de ale ei, că nu vrea nimic de la ea, oița noastră se supără cu lunile și caută altă “țintă”. Și procesul o iau de la capăt. E amuzant. Trist nu e. Că asta denotă prostie mare.

Trecem la următoarea categorie – vulpița.

De vulpe îmi place maxim. E vulpea aia care știe ce să zică, cum să zică, când să zică și să aibă tot ce vrea fără să ceară. E animalul ăla care îl admiri când pășește pe stradă și trece de curbele ordinare. Când vine vorba de păscut, poate fi, dar nu e musai, net superioară curbelor experimentate în ale păscutului.

Vulpița, spre deosebire de curbă, știe ce vrea, ce caută. Și caută întotdeauna boi disponibili. Dacă se nimerește ca boul să fie într-un parteneriat (că tare-mi place cum sună, înțelegi voi), e doar că boul vrea și el. Că dacă boul nu vrea și îi spune, vulpea se retrage la fel de frumos cum a apărut.

Și care este legătura cu titlul? Ei bine, cele două tipuri de oi au același comportament cu o virgină de 30 ani. O recunoașteți oriunde, e aia frigidă, e aia copilăroasă, e aia cu roz bonbon și floricele. E aia care deși nu e cine știe ce senzualitate, roiește lumea pe lângă ea că e “fun to hang out with” sau mai cum zic ai noștrii românași “avem de cine face mișto” :))) E aia care nu știe să poarte o conversație normală și să fie atentă la toate persoanele din jur (să le asculte și să discute pe subiect), ci mereu bagă aluzii cu privire la ea și la părerile ei complet pe lângă subiect.

E aia care e prima care cheamă lumea la nuș ce bălărie de chestie/film/event, că nu are ce să facă acasă și nu are cu cine altcineva să iasă. Că deh, odată găsită o țintă, ca un bampir ce suge … cornul boului, stă pe lângă el și cercul său de tovarăși ca să se simtă “adulată” (doar în capul ei).

O știți cu toții, e vecina de alături care bate apropouri și când vine vorba de fapte dă bir cu fugiții. Ați recunoscut-o!

 

 

P.S. Persoanele de jenu ăsta ar tre bătute până le sună apa în cap de să-și revină din prostia în care se scaldă.

Dat fiind că eu trăiesc într-o bulă a mea, un turn de fildeș, un tărâm numai al meu, nu prea mai bag de seamă ce se mai întâmplă în stânga și în dreapta. Nici cu lucrurile, nici cu oamenii, cu nimic.

Așa că e normal, ca pentru mine să fie un șoc o astfel de constatare: tipurile de oameni și mentalitatea lor.

Ca să fiu înțeleasă:

Sunt anumite grupuri de prieteni care au câte un lider. Îl știm cu toții, e ăla care zice “facem aia” și toți ca niște cățeluși după el aprobând fără să crâncească, dat fiind că ei nu știu, nu să se afirme, ci să ia propriile decizii sau să își ia o responsabilitate.

Ei bine, nu vreau să vorbesc de lider, că deh, liderul se naște, nu e ceva ce se dobâțndește cu timpul sau se învață. Eu vreau să vorbesc de pleabă, de ceilalți, de executanți, de cățeluși. Oamenii ăștia nu mă mai scârbesc cum o făceau la început, ci pur și simplu îmi provoacă milă și dezgust.

Am ajuns în punctul în care mă uit la oamenii ăștia ce urmează liderul până în pânzele albe, și care m-ar surprinde să spună “nu vreau să fac aia/aialaltă”.

E amuzant pe de-o parte să mă uit la ei cum se țin ca niște cățeluși după o anumită persoană, dar totoadă îmi stârnesc un sentiment de repulsie când văd că nu sunt în stare să ia decizii pe cont propriu sau pentru grup. Că până la urmă ne referim la un anumit grup.

Și vine o chestie faină – când apare în grup un alt tip de lider (L2 să îi zicem), acceptat de liderul inițial (L1 să păstrăm aceeași notă), executanții sunt debusolați. Își păstrează fidelidatatea față de L1, acceptă cu greu propunerile date de L2, numai dacă sunt susținute de L1. Asta e partea care îmi inspiră milă.

Și vine o întrebare tâmpită, cum numai eu le pun: cum spanac prăjit să fii atât de slab încât să nu îți dai seama că ceea ce spune L2 e la fel sau poate chiar mai bine decât ce spune L1.

Și amu trecem la o altă parte a „problematicii” – relațiile interumane, relațiile de grup.

Eu consider că o relație de amiciție, o relație de prietenie, mai ales într-un grup, o formezi cu persoane pe care poți să le înveți ceva, sau de la care ai ceva de învățat. Atunci când ajungi la un anumit nivel, și nu există posibilitatea de dezvoltare, autodepășire ca individ în primul rând, consider că practic nu mai ai cum să menții acea relație, din simplul fapt că te plafonezi. Pentru că, hai să fim realiști, la muncă – de exemplu – nu ți-ar conveni să faci aceeași chestie de n ori pe zi, fără să îți depășești condiția sau fără să ajungi undeva, nu? Persoanele care acceptă treaba asta pentru mine nu există, nu de alta da le consider inutile pe fața pământului. Deh, voi ăștia mai noi ce mă citiți, să știți că sunt mai radicală de fel, așa că nu am chef să săriți de cur în sus ca arșii cu niște comentarii aberante că sunt extremistă. Libertate de exprimare, ok? Nu-ți place, ai un buton în sus cu X pe care te invit să-l apeși fără să eziți. Locul ăsta nu-i de tine.

Revenind.

Și amu, hai să combinăm persoanele care se complac în stadiul în care sunt, plafonate, cu executanții. Și o să iasă un tip de persoană atât de execrabil încât nu merită „nici cât negru sub unghie”, cum spunea o tovarașă. Și așa și e.

Mai crunt și mai demn de dezgust mi se par liderii care acceptă genul ăsta de persoane în preajma lor. Având în vedere potențialul care se ascunde în ei, să accepte așa ceva mi se pare că nu gândesc sau că nu vor să renunțe la persoanele alea, chit că nu le aduc niciun beneficiu. Că până la urmă vorbim de relații de prietenie, cică. Deci băgăm și “lasă-i, mă, că sunt băieți buni. Știu că își proști, da țin la ei așa cum sunt”.

Așa că, întrebare deschisă – voi ce fel de relații de prietenie aveți în grupul vostru?

E pueril să spun că „de ceva vreme văd că oamenii din jur se schimbă”, deși așa aș fi vrut să încep acest post. Să spunem că încă sunt naivă că mă încred în oameni, dar încă sper. Naivitate, inocență, cum vreți să îi spuneți, eu încă asta cred că există.

Vroiam să discut despre umanitate. În sine. Ca idee. Ca fapt în sine.

Văzusem un video destul de emoționant:

http://www.wimp.com/winningticket/

Și îmi aduceam aminte de poza asta:

10740_595545223860908_1865100411_n

Și cum să nu mă gândesc la vorba aia: „mila e pentru câini, nu oameni”?

E crunt când ne gândim a faptul că în ziua de azi o prietenie este bazată pe interes. Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre treaba asta. Și cel mai urât fapt este că după ce termini cu școlile și te angajezi, te schimbi total. Ca om, ca gândire supra vieții și mai ales asupra oamenilor. Este crunt să văd atâta răutate la locul de muncă și mă șochează să aflu că persoanele din jurul meu ce dau dovadă numai de interese au familii și sunt capabile de iubire. Și revin la vorba unui tovaraș „dacă ne mâncăm noi de cur ca între colegi, ce să mai zici de clienți?”. Și cam așa e. Dacă nu dăm dovadă de colegialitate la locul de muncă și mereu există mâncătoria asta de căcăt, și pupi acolo unde te caci, ce să mai zici de atitudinea față de străini (aka oamenii din jurul tău)? Eu încă trăiesc în bula mea magnifică. Consider, și susțin, că bărbații sunt mai răi ca fumeile, deși ele și-au făcut renumele de a fi „cu gura mare”. Mă minunez de ce aflu, ce aud și ce văd. O polaritate atât de excesivă, și care nu poate fi decât dăunătoare pentru cei din jur, dacă nu și penntru cei ce o aplică. Dar, din nou, mă gândesc că poate o fi o stare de moment. Că poate nu e așa în realitate, în viața de zi cu zi, în afara muncii. Caut scuze pentru persoane care nu merită. Și nu fac bine deloc. Sunt conștientă de treaba asta. Dar sunt optimistă. Și cred în bunătatea omului.

E ciudat să ai prieteni care nu te sună să te întrebe ce faci, cum ești și ce mai e nou în viața ta, ci dacă îi poți ajuta cu una cu alta. E și mai crunt să încerci tu să fii persoana bună și ceilalți să te considere ciudat și mai mult, să te îndepărteze de ei pentru că nu ești pe interes, și „poate ai ceva de ascuns”. Din cauza asta am văzut că oamenii îs mai reticenți când vine vorba de alesul tovarășilor. Dacă ești interesat de o persoană, așa cum e ea, pentru o posibilă tovărășie, ești considerat ciudat și automat îndepărtat.

O să ajungem în curând să suspectăm pe cei din jur pentru orice. Era o vorba ce tot circula pe net „am ajuns în vremurile în care politețea este confundată cu flirtul”. Și e adevărat. Până și eu am observat că mai fac treaba asta. O să ajungem să ne petrecem bătrânețile singuri, dat find că nu mai avem încredere unul în altul. Și mă refer a încrederea oarbă, înțelegere și mai presus de toate, acceptare celuilalt așa cum este. E inutil să mai repet faptul că a încerca a schimba persoana de lângă tine așa cum vrei tu este o prostie, pentru că asta ar însemna că s-ar transforma întrutotul altă persoană decât cea de care te-ai îndrăgostit.

Și nu e vorba numai de persoana de lângă, ci și de tovarăși, și mai mult e atât de noi înșine.

Când ne vom schimba oare mentalitatea? Când vom ajunge să ne ajutăm reciproc fără a avea așteptări materiale sau „plăți în natură”? Când oare ne vom considera egali? Când vom trăi după principiile noastre și nu ale unora morți deja?

Viața e mult prea scurtă, mai ales la ce vremuri trăim.

Și ca încheiere, o vorbă bine spusă (cei drept de către unii morți, dar petru care merită să aplecăm urechea): „Live fast, die young. „

Hai să abordăm un subiect care deja face prea multe valuri.

2195_traditii_de_nunta_10

 

 

 

 

 

Nu sunt singura care observă treaba asta, dar vreau să bag un citat ce mi-o atras atenția și mi-a reamintit de ceea ce mi s-a întâmplat și mie:

„Observ o tendinta la persoanele din jurul meu sau cu care am avut contacte in ultima perioada: se inmulteste numarul casatoriilor care au loc la foarte putin timp (6-7 luni, maxim) dupa momentul in care cei doi s-au cunoscut. Fie e ceva in neregula cu aceasta tendinta, fie sunt eu de moda veche (lucru foarte probabil, avand in vedere varsta mea). Mai exista si a treia varianta, in care incepe sa intre in vigoare vorba potrivit careia daca nu te-a luat cineva pana la o anumita varsta (in general, acea varsta este jurul valorii de 30 de ani), atunci este ceva serios in neregula cu tine. Caz in care, sunt cea mai naspeta persoana de pe pamant.”

Să luăm cazurile acestea:

1. Persoanele care „se iau” după 6-7 luni de când s-au cunoscut.

Este ciudată treaba asta din simplul punct de vedere că după ce se iau există trei cazuri:

-o să se înmulțească cazurile de divorț;

-o să rămână împreună de dragul copilului;

-o să rămână împreună până mor.

2. Vorbele celor din jur „ai deja 27+, tu când te însori/măriți?”

Aici cred că este o problemă. O problemă a celor care apleacă urechea la convențiile sociale. Acum nu este o problemă cu privirea convențiilor sociale ca fiind un „guide-line” – dacă este privit doar ca un guide-line e numai bine, dar dacă este luat în considerare mot-a-mot e o problemă. Nu de alta, dar să luăm aspectul de normalitate care este diferit de la individ la individ. Nu mă înțelegeți greșit. Nu sunt adepta „fiecare după normalitatea lor”, pentru că asta ar însemna ca orice delict să fie normal, în opinia unora. Dar sunt adepta a „hai să gândim pentru noi și să nu facem pe maimuțele”.

Și acum pe cazuri concrete: eu.

Eu când aud că „am o vârstă și că trebuie să mă mărit”, nu prea plec urechea, pentru că omul ăla poate nu știe că eu nu am un venit stabil, eu nu am o casă a mea, eu nu am siguranța zilei de mâine.

Am 3 principii care trebuie luate în considerare când vine vorba de măritiș:

1. să am o casă a mea (pe numele meu, nu al meu și al partenerului) ca să pot să cresc copilul cu o siguranță că are unde veni când dă de greu.

2. să am un venit stabil care să îmi poată asigura traiul de pe o zi pe alta și +, mie, partenerului și copilului. Pentru că eu nu am siguranța că voi rămâne cu același partener toată viața, și vreau să știu că pot să iau scutecele alea nesimțit de scumpe bebelului.

3. să am certitudinea și siguranța că partenerul este într-adevăr cel cu care vreu să am un bebe.

Acum se poate observa mai sus că eu m-am referit strict la termenul de „partener” și nu la „soț”. Aici e altă chichiță să-i spunem. Consider că o căsătorie este necesară numai datorită convențiilor sociale și a instituțiilor cu care intrăm un contact numai după ce există bebe.

Sunt complet conștientă de faptul că pot avea un bebe cu un partener și fără să fie un certificat de căsătorie la mijloc, și sunt mai deschisă către acest aspect, decât al celui care necesită un act oficial. Ciudat, nu? Dar așa mi se pare mai ok. Nu am siguranța că acel partener îmi va fi alături „la bine și la greu”, așa că decât să mă leg la cap fără să mă doară, mai bine îmi văd de oalele mele de ciorbă.

Așa că, dragii babei, nu vă mai luați după ce zice unu și altul, și stați bine mersi în situația în care sunteți până când simțiți voi că este necesar sau nu a vă lua, și a face bebe.

Pentru că iubesc oamenii de toate felurile și ma oftică timpul petrecut cu tehnologia în brațe.

Cu toții știm ce fel de copilărie am avut, și mă refer aici mai mult la verile petrecute la țară la bunici și extrasezonul petrecut cu mingea pe maidan. Relațiile atunci erau altfel, aveam alte preocupări și era totul parcă mult mai simplu.

Omul, prin natura sa, îi place să complice lucrurile. De la relațile de amiciție până la relațiile…hai să le zicem intime.

Să ne aducem aminte că atunci era mai ok să spunem totul în față sau să dăm de înțeles mai ușor decât acum. Acum dacă nu folosim n subtilități parcă nu e bine. Acum dacă nu stăm și inventăm chestii de jenul „regula de 3 zile” și altele, nu e bine.

Ca să legi o amiciție era mult mai simplu. Aveai nevoie de cel puțin un punct comun, de oleacă de tupeu să intrii în vorbă și gata, te-ai ales cu un amic cu care vei vorbi ani de zile. Și dacă ne strofocăm creerul mai bine o să vedem că oamenii pe parcursul anilor se schimbă. De ce? Social convention. Mai rar am găsit oameni care după un număr considerabil de ani, să băgăm ca exemplu 10 ani, nu se schimbă. Și e genial să văd că nu se schimbă. Asta înseamnă că nu s-au lăsăt călcați în picioare și nu s-au mulat pe cruzimea din jur. O să revin la treaba asta.

Și acum vine partea cu tehnologia. Au venit telefoanele pe lume, sau mă rog, și la noi în „Românica”. Și de acolo s-o dus naibii totul. De când cu telefoanele, oamenii au apelat la ele nu doar pentru funcția de baza a acestuia (de a pune în contact persoanele din depărtare, și pentru a facilita comunicarea între ele mai repede decât o scrisoare), ci au băgăt niște plusuri acolo, inutile pe de-o parte, care fac ca relațiile interumane fizice să cam dispară.

Hai să facem noi în căpșor un sondaj vizual și să observăm câte persoane merg cu telefonul la ureche? Sau câte persoane fac poze la orice rahat, la propriu, de pe stradă în loc să se bucure de culorile lui (indiferent de cât de ciudat sună, vă prindeți voi de idee). Sunt pro imortalizării amintirilor, că și eu am o memorie de pește și am nevoie de poze să îmi amintesc de anumite eventuri, dar nu 10 și nu din toate unghiurile.

Sunt rețelele de socializare care nu le văd rostul. Mi-am deschis cont de facebuci numa că mi-o zis un tovarăș magnifica replică, mai în glumă-mai în serios, „cum să nu ai facebuci?” cu un râset incredibil. Am zis hai să văd care-i șpilul. Am făcut. Am dat peste oameni cu care nu mai vorbisem de ani de zile. A fost ok. Dar pe de cealaltă parte sunt narcisiștii ăia nenorociți și ahtiați după poze de dau check-in până și la budă. Lipsește poza cu ciocolata căzută în apă.

Mă surprinde plăcut că încă sunt persoane care nu au așa ceva. Mă tentează să fac același lucru, singura chestie ce mă ține înapoi e contactul cu persoanele ce nu îs în același oraș cu mine.

Și hai să revenim la telefoane. La contactul cu persoanele care au telefon mobil. Întotdeauna am spus, la fel ca Trish (Jeepers Creepers), „the point of having a portable phone is to use it when you need it”. Și întreb, de câte ori ați sunat o persoană și nu v-a răspuns sau sunat înapoi după o perioadă rezonabilă de timp? Adică hai să fim serioși. Eu dacă  nu am chef să vorbesc cu o persoană, nu o las să sune și să sune. Îi închid frumos și revin cu un telefon când am chef, cel târziu a doua zi – dimineață. Eu de fel mi-s mai moale, și răspund la oricine. Nu contează dacă am sau nu chef. Dar sunt persoane care nu răspund la telefon, și nici nu sună înapoi. Ok. Înțelegeam dacă treaba asta se întâmpla acu hăt ani, când o apărut ele pe piață și să spunem că nu aveai bani să-ți „reîncarci cartela”. Dar acum? Și dau vina pe educație. Că indiferent de ce fel de persoană ești, bunul simț spune că tre să răspunzi. Să spunem că nu ai. Dar trăiești într-o societate, și social convention spune că tre să suni înapoi….cândva. Și râd. Pentru că acel cândva poate fi peste luni sau chiar ani.

E ciudat cum relațiile interumane se răcesc de la o vreme, și acum nu mai e vorba de tehnologia. Ea și-a făcut treaba de a limitat accesul unor persoane în viața altora. Era fain cum îaninte ajungeai să simpatizezi și persoana care nu îți plăcea. Paradoxal, nu? Dar nah. Mâine-poimâine o să ajungem să refuzăm contactul cu alte persoane doar pentru simplul fapt că au făcut un gest ce nu ni se pare agreabil sau alte nimicuri de genul ăsta. Ca să nu mai spunem, că suntem ușor influnțabili și foarte ușor ne lăsăm duși de principii eronate, bazate practic pe nimic.

Îmi plac oamenii, și o să continui să îi iubesc așa cum sunt ei. O să încerc să îi ajut, că deh, ăsta e magnificul meu pitic, și poate o să reușesc să îmi pun și mie un zămbet pe față când văd „roadele” efortului meu.

PS. Ca rezoluție în acest an e să reduc cât mai mult contactul cu tehnologia și să mă întorc la rădăcini practic.

Voi cât de „addicted” de tehnologie sunteți?

Inainte eram impotriva acestui fel de relatie, dat pe urma am ajuns la concluzia ca nu e chiar asa…

Haideti sa vorbim mai pe indelete. La munca petreceti timp cu o persoana de sex opus in jur de 8 ore pe zi. E si normal ca acea persoana sa va starneasca interestul despre cum e in timpul liber. Nimic de condamnat. In acelasi timp in capsor mai poate aparea si intrebarea magica ‘oare cum o fi daca…” si aci exista doua raspunsuri: ori e cea mai buna partida a voastra ori e sub asteptarile voastre. Pe riscul vostru… si tot pe riscul vostru puteti bine mersi sa incepeti o astfel de relatie. Dar ganditi`va cu mare atentie daca merita sau nu. Nu de alta dar sunt multe companii care interzic astfel de relatii. Si pe buna dreptate chiar.
Atunci cand ‘ti se pune pata” pe un coleg sau, de ce nu, chiar pe sef, mintea voastra nu va mai sta la responsabilitatile voastre. Si in cazul asta exista mare posibilitate sa primiti un sut in fund si sa tre sa cautati pe net alt loc de munca.

Da ce`i drept exista si situatii cand dintr`o relatie de jenul asta va puteti alege cu o promovare, ba mai mult, daca va place, sa duceti la un alt nivel relatia inceputa. Si exista multe cazuri de jenu asta.
Am destule exemple in care subalternii ajung sa fie promovati de sefi si apoi sa se mute la ei acasa in urma unei casatorii.

Si acum ca am terminat si io facultatea pot sa spun fara nicio retinere ca astfel de chestii se intampla si la relatii student-profesor. Nu, nu mi s`o intamplat mie, slava domnului…si acuma imi vine in cap serialul „pretty little liars” in care o tipa intalneste un tip intr`un bar si apare acel „spark”, se intampla ce se intampla, si urmatoarea data cand il vede este in postura de prof al ei.

Am expus mai sus, intr`un fel sau altul, despre reatia sef-subaltern…Dar ce ziceti de relatia coleg-coleg? Ei bine si acolo sunt bune si nebune…acuma depinde din care punct de vedere. Singura chestie care imi vine in capsor este simplul fapt ca poti sa ajuti „colegul” cu indatoririle lui si sa ti le uiti pe ale tale. In mare e aceeasi chestie ca la o relatie sef-subaltern, numa ca in situatia asta regulile nu sunt chiar asa de stricte, iar „barfele” nu sunt asa de dure. Si sunt mai dese cazurile de jenu asta decat cele sef-subaltern.

Si acuma ia sa va puneti voi intrebarea de ce sunt atatea conferinte, teambuildinguri si alte intalniri de afaceri prin diverse locatii…si pe urma sa va uitati la persoanele care au fost in „mini-excursii” de jenu asta si la privirile aruncate pe furis in birou. Flirturile mute, atmosfera plina de sexualitate si in mare atingerile „nevinovate” dintre acestia.

Nu ma intelegeti gresit, nu e vorba sa sustin astfel de relatii, dar daca se intampla sa fie, de ce sa le condamnam? Si ei sunt oameni si au dreptul la relatii. Ba mai mult cu cat compatibilitatea este mai mare si in domeniul de activitate cu atat nu vor exista neintelegeri pe viitor cu privire la „orele suplimentare”, la glumele de serviciu, la telefoanele de dupa 10 noaptea si tot asa…

Sunt destule chestii ce ar tre luate in cosiderare inainte de inceperea unei astfel de relatii. Si pana la urma totul tine de tine si de cealalta persoana.

„Rabdarea este amara, dar fructele sale sunt dulci.”

Fericiti sunt cei ce au rabdare!

Eu una nu am rabdare. Asta o stiu si o stie oricine din jurul meu.

Inainte de a incepe articolul asta cu alti pitici d`ai mei tre sa mai mentionez un lucru: profesorii tre sa aibe o rabdare nemarginita cu elevii lor.

Asa…si amu dau cuvantului piticului.

Ultimul an de facultate. Se presupune ca studentii deja au anumite cunostinte, mai ales cei care au facut facultatea imediat dupa liceu – au o capacitate de memorare mai buna.
Asa…in cadrul ultimului an sunt 3 materii la care`mi pierd rabdarea si`mi vine sa ma ridic si sa plec de la ora. De ce? Ei bine, din cauza unor intrebari puse de studenti, evident, intrebari ale caror raspunsuri se presupune ca erau cunoscute de catre acestia, raspunsuri ce au fost expuse si explicate in anii precedenti.

Hai fie! O sa bag la mijloc treaba ca sunt anumiti studenti ce trec, si prin facultate, ca gasca prin apa (dar nu si cei de la care, ca profesor, ai pretentii sa stie deja trebile astea).
In fine, trecem peste. Admitem acest lucru totusi. Dar cum ramane cu intrebarile ale caror raspunsuri sunt logice? Nu stiu cum se mai poate admite un astfel de lucru. E ca si cand ai intreba un profesor cat fac 1+1.

La sfarsitul unei ore, am intrebat profesoara ce preda aceste 3 materii cum de are atata rabdare. Ora la care eu nu am facut nimic altceva decat sa imi smulg firele din cap de nervi. Ea mi`a dat un raspuns ce mi`a pus un zambet pe fata si m`a facut sa o stimez mai mult: „Trebuie sa explic orice chestiune pe intelesul tuturor.”
Corect. Nu zic nu. Dar acum se ridica o mica mare problemuta: studentii ce inteleg mai repede decat ceilalti anumiti pasi explicati ai unei probleme, pierd timp pretios asteptand expunerea si explicarea celorlalti pasi ai probleme dat fiind ca profesorul trebuie sa explice pe intelesul bebelusilor celorlalti studenti.

Nu stiu cum o sa rezist pana la finele anului universitar.

Asta este doar un exemplu unde este necesara rabdare. Si acum intrebare: voi cum stati cu rabdarea?