Archive for the ‘obiceiuri’ Category

Frământări generale despre viaţa socială şi societate în general…

Eu mi-s trecută deja de frumoasa? vârstă de 25 de ani…de mult. Şi asta implică al dracului de multe căcaturi. Şi e enervant. Aşa că hai să încep cu ce frământări societatea aduce vieţii sociale:

  • „Şi? Cum stai cu viaţa amoroasă?” – este cred cea mai des întâlnită întrebare pusă de absolut oricine care vede că o tipa de 25+ ani e încă singură. Având în vedere că eu de pe la vre-o 16 ştiam că o să fiu singură mult şi bine, niciodată nu mi-am pus problema că viaţa mea sentimentală o să fie o problemă pentru alţii, chiar şi din politeţe. Nu mai sunt genul care să facă „primul pas” sau să ceară ceva. Am ajuns în momentul în care dacă există cineva care vrea să meargă alături de mine prin viaţă, foarte bine, dacă nu, iarăşi bine.
  • „Şi de care îţi place?” – legat tot de ce am zis mai sus, şi o chestie întâmplată chiar recent. Am fost la un concert, al unor super băieţi, cu nişte prieteni – cuplu. Toate bune şi frumoase pe durata concertului. La sfârşit, tovarăşul pune întreabrea „şi de care îţi place?” făcând referire la trupeţi. Sincer, preţ de câteva secunde m-am blocat, neştiind ce răspuns să dau. Eram ceva de genul „dacă ma duc la un concert asta înseamnă că automat îmi place de careva de pe acolo? Nu pot să mă duc la un concert doar că îmi place muzica?”. Şi răspunsul dat a fost „surprinzător, nu mă pasionează niciunul”. Evident, glumiţele şi tachinarea nu au întârziat să apară. E frustrant să vezi cum anumiţi oameni se leagă de treaba asta. Încă.
  • O altă chichiţă e aia că deja de la 25+ ani nu mai poţi să ai preteni de sex opus. Eu am stat toată copilăria în preajma tipilor, şi am observat cum încet-încet lucrurile se schimbă de la liceu. Mai am ceva tipi care sunt doar prieteni – cu greu am ajuns să îi am şi pe ei -, ei cu relaţiile lor, eu singură, şi e super ok. Şi da, gajicile lor mă cunosc şi ne înţelegem ok. Dar să îţi faci alţi tovarăşi e super-mega dificil, pentru că mereu văd cât de reticenţi sunt în a se apropia, mai ales dacă au deja pe careva. Dude, i just want to be a friend, a buddy!
  • „Care sunt planurile tale?” – asta apare în momentul în care deja ajungi la vârsta de 30 şi tovarăşii din jur deja au copchii şi viaţa lor, şi ca să mai bage puţin cuţitul în rană, pun întrebarea asta. Când vine vorba de „planuri”, pe masă sunt puse discuţiile de casă şi copchii. Rădăcini, mai pe şleau. Şi sincer, ăsta e al doilea an în care mă gândesc serios la „căsuţa mea”. Şi am ajuns la concluzia că viaţa e şi-aşa scurtă, şi niciodată nu o să ştii unde vei fi mâine, şi nu are rost să mă agăţ de aşa ceva, mai ales în situaţia mea actuală. Nu o să mor de foame, şi întotdeauna o să am un acoperiş deasupra capului. Cât despre partea de copchii, e dubioasă treaba. Am o colegă la muncă cu care ies la plimbare când îi vin nepoţii. Băieţi amândoi, de vârste de 10+. Cu bun simţ, educaţi, super ok. Nu sunt eu mare fană copchii, numai gândul la ei mă aduce într-o stare inconfortabilă. Dar cei doi sunt super ok. Şi mereu am problema că în plimbări prin parc, toţi copchii trag la mine fără să fac ceva. Gândul de a face un copchil pentru mine este un mare „nu”. Nu sunt de acord pentru că suntem deja prea mulţi pe planeta asta. Nu sunt de acord pentru că unul ca mine e destul pe pământ. Nu sunt de acord pentru că nu ar primi o educaţie decentă şi nu ar avea libertatea de a fi copil – aviz amatorilor care nu prea ştiu ce se predă în şcoli, sau nu ştiu să spună „nu” când plodul cere ceva deşi ei vor să zică „nu”, dar societatea în care trăim îi forţează să zică „da” ca plodul să nu fie „exclus” din anturaj. Şi lista poate continua. Am o mie de motive pentru care pot spune „nu” unui copil.
  • „De ce mai faci *insert activity here*? Că doar nu mai eşti copil/adolescent/bla bla” – asta e un exemplu perfect de oameni care omoară „sufletul/visul” altui om. Dacă mie îmi place să mă duc la concerte, ca exemplu, mă lovesc de fiecare dată de replica: „Da de ce te duci acolo? E hărmălaie multă şi e prea tare muzica. Mai bine stai acasă şi asculţi CD-urile”. Şi pentru fiecare activitate care o faci există mereu o replică de genul ăsta. „Da cum poa să îţi placă filmele de groază? Nu te sperii?” – şi mai primeşti si întrebări stupide pe lânga asta. „Da de ce să-ţi omori timpul să pictezi? Nu ies bani din aşa ceva” – şi iaraşi e metalitatea aia tâmpită care spune că tre să faci bani, să ai stabilitate financiară ca să poţi să faci bebei şi să „ai” o casă. „Dar de ce”-urile astea sunt atât de enervante că mai am momente în care merg ca ei şi mă întreb „Dar de ce mai stau pe lângă oameni de genul ăsta?” Sunt aşa de negativişti, şi-ţi omoară tot cheful de a mai face sau chiar spune ceva.

Şi din toate nebuniile astea m-am format aşa de prost că acum sunt anti-orice. Dacă „trendul” e către stânga, eu mă duc la dreapta. Şi partea bună e că nu mă duc fără argumente care poa să închidă subiectul fără să fiu pusă într-o situaţie naşpa. Şi dacă se întâmplă, rar, dar se întâmplă, să fie cazuri în care drumul masei e la fel cu al meu, recunosc şi accept situaţia – cu încurajările şi susţinerea de rigoare.

 

Aşa că dragii babei, vă doresc să aveţi empatie, individualitate şi coloană vertebrală!

Anunțuri

Cu toţii avem perioadele acelea adolescentine în care zicem „eu nu o să fac…” sau ” eu nu o să fiu…” sau „eu nu o să ajung să…”.

Majoritatea acestor perioade sunt în liceu, cel mult facultate.

Şi vreau să dau şi un exemplu: o colegă de facultate. Să-i zicem DD. DD în facultate era cu ska, rap,  rock, raggae şi alte derivate din astea. Am intrat în contact cu ea printr-o prietenă comună. Eu când am cunoscut-o pe DD eram în anul 3 de facultă şi ma zbăteam să iasă ceva din mine pe plan profesional. Iar DD era genul ăla de fată care atunci când îi spuneai ” hai să ieşim” era prima care sărea să „Da!”. Având nevoie de foarte multă atenţie din partea celorlalţi a cam neglijat faculta, şi sincer, nici nu ştiu dacă a terminat sau nu.

DD se îmbrăca foarte neconvenţional şi o singură replică mi-a rămas în cap pe care o auzeam destul de des de la ea: „eu nu o să mă imbrac niciodată în fustă”. Cu toţii cunoaştem sau am intrat în contact cu genul ăsta de fete. Nu îmi amintesc să o fi vazut să-şi pună în evidenţă feminitatea.

Anii au trecut, relaţia cu ea s-a diminuat.

După 3 ani de la terminarea facultăţii mă duc şi eu ca tot omu la mall să caut pantaloni. Şi aud în spatele meu replica uzuală „cu ce vă pot ajuta?”. Mă întorc, era fix DD. După o discuţie destul de sumară cu „ce mai faci?”, „cum o mai duci?”, mă retrag frumos şi plec spre casă, având în cap încă aspectul foarte estetic al ei.

Dat fiind minunăţia asta de facebuci, văd poze cu ea în fuste, fiind protagonista mai multor „foto-şuting-uti”, îmbrăcată în fuste şi foarte feminină. Înconjurată de oameni pe care în facultă îi evita şi fiind din cale-afară foarte sociabilă.

Acum, stau şi mă gândesc la un aspect: dacă în facultă, la 20+ ani ai oleacă de creer, de ce mai susţii nişte principii pe care le-ai avut în liceu probabil şi de care te ţii cu dinţii, ca mai peste ani să fii exact opusul a ceea ce ai spus?

Ok, „people change”, dar să ajungi fix omul pe care îl evitai, mi se pare un pic cam „far-fetched”.

Poate mă lămuriţi şi pe mine, că eu se pare că încă trăiesc în bula mea drăguţă.

O zi normala ca oricare alta, mai insorita ca restul ce o fost, si totusi in calendar zice ca-i 30.11. Deci tre sa spunem „sa traiasca cu numele” Andreilor si Andreelor+alte derivate.

Un pic cam dubioasa urarea asta, ca doar nu si-o schimba numele si nu o sa traiasca cu el.

Dar azi se face si un an si-o luna de la Colectiv. Un dezastru ce a marcat pe toti, direct sau indirect, si a facut sa suferim cu totii laolalta.

Dar nu vreau sa vorbesc de asta, ca deja dintr`un dezastru national si`o suferinta imensa s-a ajuns la marketing mai bun decat „ala mic ce respira greu era ta`su”.

Si o sa vorbesc de traditiile romanesti cu urarile de bine pentru oameni ce nu numai ca nu si-au ales numele, dar se si trezesc asaltati cu urari de bine pentru nimic.

E un fel de recompensa fara justificare. De ce sa primeasca cadouri oamenii ca au un nume de sfant? E marketing, iarasi. E un alt lait motiv ca oamenii sa aiba o zi libera sau motiv sa petreaca.

Nu ma intelegeti gresit, si eu am nume de sfant, da` nu`l folosesc.

Sarbatoarea de sfantul Andrei reprezenta altceva acu hat ani, inainte sa vina americanismele peste noi. Si singura legatura pe care pot s-o fac e cu Halloween-ul americanilor, iarasi ei ne dau un punct de reper.

In anumite zone ale tarii traditia inca se tine, si tare as vrea sa ma trezesc intr`un an in locurile alea sa particip activ la ce se serbeaza.

Multi straini vad ca refuza sa mai faca din americanisme o traditie a lor, si le reinvie pe ale lor. Oare noi, romanii, ca popor, pe cand asa ceva?

Deja o traditie a popoarelor germane a reusit sa devina o tema pentru lumea cinematografica si a vanzarilor: Krampus. Oare noi putem sa facem un marketing excelent dintr`o traditie a noastra sa ajunga pe sticla in alte parti ale lumii?

Eu zic ca sarbatoarea traditionala de sfantul Andrei poate fi una din ele. Are zvac, are istorie, are de toate si totusi, se uita incetul cu incetul…Asta pe langa altele ca ea.

 

Sunt pe departe cea mai nationalista persoana, poate chiar si cea mai „incepatoare”, dar poate cine stie, peste ani si ani, vom avea si noi coloana aia vertebrala sa ne ridicam si sa spunem: „asta e romanesc! hai sa promovam!”. Nu de alta, dar moastele nu sunt de ajuns.

 

Și cu ziua de azi am pus punct.

Nu o să mai fie „de la capăt” sau „getting back on the horse”. Mă opresc și aleg altă cale. Când încerci și nu îți iese, înseamnă că abordarea e greșită și tre recalculat tot drumul…așa că din dreapta fac stânga (sau viceversa – aviz pentru ăi mai politici de felul lor) și din nou la drum, cu doar o singură pereche de urme pe drumul lăsat în spate. Nici nu mai adun cioburile. Le las în urmă să se îngroape singure. Și încerc să le uit. Să uit tot ce a fost frumos și urât.

Întotdeauna am avut parte de asemenea puncte. Dificili sunt oamenii. Vor și nu vor. Se schimbă de la o zi la alta. Încearcă să facă ceva să iasă și daca se plictisesc sau nu mai au chef să se agite, o lasă baltă.

Deja am obosit.

Si din nou pun punct.

Pentru că iubesc oamenii de toate felurile și ma oftică timpul petrecut cu tehnologia în brațe.

Cu toții știm ce fel de copilărie am avut, și mă refer aici mai mult la verile petrecute la țară la bunici și extrasezonul petrecut cu mingea pe maidan. Relațiile atunci erau altfel, aveam alte preocupări și era totul parcă mult mai simplu.

Omul, prin natura sa, îi place să complice lucrurile. De la relațile de amiciție până la relațiile…hai să le zicem intime.

Să ne aducem aminte că atunci era mai ok să spunem totul în față sau să dăm de înțeles mai ușor decât acum. Acum dacă nu folosim n subtilități parcă nu e bine. Acum dacă nu stăm și inventăm chestii de jenul „regula de 3 zile” și altele, nu e bine.

Ca să legi o amiciție era mult mai simplu. Aveai nevoie de cel puțin un punct comun, de oleacă de tupeu să intrii în vorbă și gata, te-ai ales cu un amic cu care vei vorbi ani de zile. Și dacă ne strofocăm creerul mai bine o să vedem că oamenii pe parcursul anilor se schimbă. De ce? Social convention. Mai rar am găsit oameni care după un număr considerabil de ani, să băgăm ca exemplu 10 ani, nu se schimbă. Și e genial să văd că nu se schimbă. Asta înseamnă că nu s-au lăsăt călcați în picioare și nu s-au mulat pe cruzimea din jur. O să revin la treaba asta.

Și acum vine partea cu tehnologia. Au venit telefoanele pe lume, sau mă rog, și la noi în „Românica”. Și de acolo s-o dus naibii totul. De când cu telefoanele, oamenii au apelat la ele nu doar pentru funcția de baza a acestuia (de a pune în contact persoanele din depărtare, și pentru a facilita comunicarea între ele mai repede decât o scrisoare), ci au băgăt niște plusuri acolo, inutile pe de-o parte, care fac ca relațiile interumane fizice să cam dispară.

Hai să facem noi în căpșor un sondaj vizual și să observăm câte persoane merg cu telefonul la ureche? Sau câte persoane fac poze la orice rahat, la propriu, de pe stradă în loc să se bucure de culorile lui (indiferent de cât de ciudat sună, vă prindeți voi de idee). Sunt pro imortalizării amintirilor, că și eu am o memorie de pește și am nevoie de poze să îmi amintesc de anumite eventuri, dar nu 10 și nu din toate unghiurile.

Sunt rețelele de socializare care nu le văd rostul. Mi-am deschis cont de facebuci numa că mi-o zis un tovarăș magnifica replică, mai în glumă-mai în serios, „cum să nu ai facebuci?” cu un râset incredibil. Am zis hai să văd care-i șpilul. Am făcut. Am dat peste oameni cu care nu mai vorbisem de ani de zile. A fost ok. Dar pe de cealaltă parte sunt narcisiștii ăia nenorociți și ahtiați după poze de dau check-in până și la budă. Lipsește poza cu ciocolata căzută în apă.

Mă surprinde plăcut că încă sunt persoane care nu au așa ceva. Mă tentează să fac același lucru, singura chestie ce mă ține înapoi e contactul cu persoanele ce nu îs în același oraș cu mine.

Și hai să revenim la telefoane. La contactul cu persoanele care au telefon mobil. Întotdeauna am spus, la fel ca Trish (Jeepers Creepers), „the point of having a portable phone is to use it when you need it”. Și întreb, de câte ori ați sunat o persoană și nu v-a răspuns sau sunat înapoi după o perioadă rezonabilă de timp? Adică hai să fim serioși. Eu dacă  nu am chef să vorbesc cu o persoană, nu o las să sune și să sune. Îi închid frumos și revin cu un telefon când am chef, cel târziu a doua zi – dimineață. Eu de fel mi-s mai moale, și răspund la oricine. Nu contează dacă am sau nu chef. Dar sunt persoane care nu răspund la telefon, și nici nu sună înapoi. Ok. Înțelegeam dacă treaba asta se întâmpla acu hăt ani, când o apărut ele pe piață și să spunem că nu aveai bani să-ți „reîncarci cartela”. Dar acum? Și dau vina pe educație. Că indiferent de ce fel de persoană ești, bunul simț spune că tre să răspunzi. Să spunem că nu ai. Dar trăiești într-o societate, și social convention spune că tre să suni înapoi….cândva. Și râd. Pentru că acel cândva poate fi peste luni sau chiar ani.

E ciudat cum relațiile interumane se răcesc de la o vreme, și acum nu mai e vorba de tehnologia. Ea și-a făcut treaba de a limitat accesul unor persoane în viața altora. Era fain cum îaninte ajungeai să simpatizezi și persoana care nu îți plăcea. Paradoxal, nu? Dar nah. Mâine-poimâine o să ajungem să refuzăm contactul cu alte persoane doar pentru simplul fapt că au făcut un gest ce nu ni se pare agreabil sau alte nimicuri de genul ăsta. Ca să nu mai spunem, că suntem ușor influnțabili și foarte ușor ne lăsăm duși de principii eronate, bazate practic pe nimic.

Îmi plac oamenii, și o să continui să îi iubesc așa cum sunt ei. O să încerc să îi ajut, că deh, ăsta e magnificul meu pitic, și poate o să reușesc să îmi pun și mie un zămbet pe față când văd „roadele” efortului meu.

PS. Ca rezoluție în acest an e să reduc cât mai mult contactul cu tehnologia și să mă întorc la rădăcini practic.

Voi cât de „addicted” de tehnologie sunteți?

Vroiam să văd câți din voi sunteți motivați să faceți ce v-ați propus în lista pentru „noul an”, în lista lunară, în lista de „chestii de făcut în viață” sau alte liste ce le faceți voi cu chestii propuse de întocmit.
Cu toții avem nevoie de motivare, nu contest asta. Dar eu vreau să știu câți din voi apelați la cărți motivaționale sau vă duceți la un specialist pentru asta. Vreau să știu și câți din voi sunteți atâțt de puternici încât să vă motivați singuri.
Acuma evident, depinde foarte mult și de lucrurile ce se vor a fi făcute. De execmplu, eu m-am lăsat de fumat. În primul rând că așa mi-a cerut prietenul meu. Asta a fost fapctorul principal. DAR, am reușit să mă las de fumat și împreună cu următoarele:
-nu mai vroiam să ard bani
-nu mai vroiam să mai miros
-nu mai vroiam să stau în frig în afara locurilor publice de nefumători ca să fumez
-nu mai vroiam pur si simplu să pierd timpul fumând
Și așa am reușit. Nu spun că a fost foarte ușor, și nu a durat decât o secundă, adică am luat decizia și poc! nu am mai simțit nevoie să fumez. Nu. A fost crunt. A fost infernal să ma pot abține. Și nu m-am lăsat din prima, ci treptat. Obișnuindu-mi organismul cu lipsa tutunului. A fost crunt să mă întâlnesc cu lume fumătoare și să beau cafeaua fără tutun. A fost crunt să aștept pe cineva și să nu mai am chestia aia obișnuită de tutun. Recunosc, după 10 ani de fumat să mă las este o mare realizare pentru mine. Și acum sunt mândră de mine.
Și să revin la tema de azi: motivarea nu a venit de la mine direct, că dacă e să o luăm așa, motivare aveam, dar se pare că aveam nevoie de un mic imbold. Un mic-mare imbold :))).

Eu recunosc, urmăresc pe fb un site. Motivonti se numește și are anumite articole ok. Sunt unele la care-mi vine să comentez maxim că…nu…se…prea…aplică. Adicătelea unele îs cam trase de păr.
Și acuma îmi vine în minte un articol scris acu hăt vreme pe nușcare blog: decât să scriu în fiecare zi articole proaste, mai bine scriu o dată la o săptămână un articol bun. Dar acuma, hai să fim sinceri. Nu mai e vorba de calitatea articolelor cât de respectul ce-l ai față de cel ce te citește. Și asta ar cam trebui să fie motto-ul multora. Dar cum lumea internauților este vitală pentru unii, și dacă ăștia văd că nu mai „activezi” două zile la rând, te uită, e cam nasoleanu, casăzicașa. Dar acuma depinde şi nişă. Că unu care respectă la rândul lui omul ce scrie articole o dată pe lună, va reveni cam de două ori pe săptămână pe site pentru verificarea de update-uri. Și nu e mai oki să ai „preteni puţini, da de calitate”?
Eu zic că e destul că „boborul supt de materie cenuşie” să citească tabloide și să fie antenă numa la bloguri/site-uri unde își arată unii şi ce au mâncat la prânz şi ce au vărsat în vasul de toaletă pe diferite găuri. Propun ca boborul ăsta să se trezească, sau măcar ăștia ce sunteți mai cu capu bine-nșurubat, să dovedim că știm ce e calitate și să nu acceptăm probele coproparazitologice ce ni se oferă pe tăviţe din argint.

Deci ce spuneți? Ne punem și noi bocancii de „om mare” și ne motivăm singuri-singurei?

Azi e Martisor. O sarbatoare ce iara goleste buzunarele romanilor.
De fapt azi se sarbatoreste venirea primaverii. Halal primavara cu zeci de cojoace pe noi prin nameti…

Tin minte cand eram mica nu trebuia sa cumpar dect sfara alba si una rosie si gata martisoru. Tin minte ca se punea accent mai mare pe serbarea de martisor nu pe ce fel de martisor am oferit.

Acuma vremea s`o schimbat si tre sa iei la fiecare cate`un martisor mai de ‘doamne-ajuta’. Vorbeam la telefon cu vara`meaa care are doi copii, baieti amandoi si deja se gandea ce martisoare sa cumpere pentru profesoare si pentru fete.

Nu m`am nascut nicidecum in moldova, dar parintii mei sunt de acolo asa ca tin cont si de traditia de acolo. Mi`am luat`o frumos cand eram mica cu traditia asta, aci pe plaiuri dobrogene. Acolo traditia zice asa: pe 1 martie fetele dau martisoare baietilor, iar pe 8 se inverseaza rolurile. Eu pana la 12 ani am dat baietilor martisoare cu toate privirile caudate si acceptarile timide. De atunci am zis ca numa acolo o sa mai respect traditia de e sa mai ajung pe acolo in perioada martisorului.

In functie de zona Romaniei sunt fel si fel de trditii, fiecare si le pastreaza sau nu dupa cum le convine.

Bine ca amu am auzit si de varianta: de 1 martie baietii dau fetelor nemaritate martisoare, iar pe 8 ele nu mai primesc nimic, in schimb primesc numa mamele. Sau o alta varianta: pe 1 martie se dau numa martisoare, iar pe 8 flori.

Apoi sa`mi trag o palma cata ditai cheltuiala. Si mai ales la flori. Ca deh, daca iei o zambila, fumeia o sa o primesca cu juma de gura. Tre sa iei unu d`ala de vr`o 20 de lei cu jdemii de flori si floricele.

Anu asta ma gandisem pentru cateva secunde sa respect traditia moldoveneasca, da pe urma m`am razgandit facandu`mi scenario la ce reactii o sa aia tipii. Ar fi amuzant, dar neadecvat.

Sunt curioasa de o sa primesc vr`un martisor. Nu prea sunt io cu primitu cadourilor sau a martisoarelor, nu am pus prea mare accent pe primit cat pe oferit., dar anu asta o sa tin socoteala.

Si cum vorbeam cu vara`mea ca tre sa stranga copiii bani sa cumpere martisoare si flori si alte cele, mi`am amintit de un martisor oferit fostei diriginte de la generala. Tin minte ca am cumparat un buchet frumos de flori si in loc de martisor i`am luat un tablou. Cum imi place sa ma implic in organizare, eu m`m ocupat de toata treaba. Si cand i`am vazut reactia nu a mai contat nimic altceva. A fost atat de surprinsa si fericita.

Si ca tot e azi 1 Martie, baietilor din moldova si fetelor din restu regiunilor va ofer firu alb si firu rosu…simbolic…