Cu toții avem „prieteni” care cer câte ceva când plecăm pe undeva, așa e?

Ei bine, pe mine mă cam deranjează treaba asta, nu de alta, dar mi se pare, nu că o prostie, ci mai mult o impolitețe, o nesimțire din cale-afară. Adică cum să vii tu la mine și să-mi ceri mie să îți aduc ceva de pe unde mă duc? Poate eu nu vreau să îți aduc nimic. Mai ales, că mai ai pretenția ca acel ceva să fie cadou, și nu să îl plătești.

A plecat amu tovarașu în Americi și după ce a fost asaltat cu „vreau aia și vreau nuș-ce” de la pretenii lui (chiar și check-in-uri…de parcă ce căcăt poa să însemne un check-in…tare „conectați” mai sunt…de stau să mă întreb poate chiar or scoate copchii la imprimantă :)))) ), mă întreabă și pe mine ce vreau. Și i-am spus: „nu vreau nimic, decât o informație – zi-mi prețul la bașcheți de acolo să fac comparație cu ce e aci”.

Este o chestie de bun simț să nu ceri ceva unei persoane când pleacă pe undeva. Este absolut irelevant dacă cel care cere nu ajunge acolo. E fix problema lui. Dar persoana care pleacă poate nu are chef, timp sau bani în momentul ăla, sau poate chiar nu vrea să-ți ia ceva. Poate vrea să se distreze, că d-aia pleacă, nu? Like d`oooooh!!!! Și i-ai zis să stea amu să îți caute ție dracu știe ce. O să fie: „stai frate, oprește mașina că am văzut ce vrea Măria/Ghiță și tre să iau, că am zis că iau.” Serios?

E de bun simț că persoana dacă se gândește la tine, sau însemni ceva pentru ea, o sa îți ia ceva. Indiferent că vrei sau nu. Dar să ceri, mi se pare o nesimțire din cale-afară.

Am persoane de pe lângă mine care se duc destul de des prin străinătățuri, spre deosebire de rupta-n papuci de mine. Dar asta nu mă face să le cer nici măcar un breloc/magnet/ziar. Și culmea, persoanele respective niciodată nu s-au întors fără să îmi aducă ceva. Asta denotă faptul că însemn ceva pentru ele de se gândesc la mine să-mi ia ceva.

Așa că dragii babei, dacă vă mănâncă-n cur să cereți și o gumă de pe stradă sau din gunoi, vă invit să vă băgați capul în „le toilet” și să trageți apa. Pentru că un astfel de gest denotă lipsa de educație și clar înseamnă că cereți maximă atenție.Că deh, așa le stă bine persoane cu dizabilități.

Cerșetorilor!

Haida ceaules, drum bun, cale bătută și…..evident restul vorbei….

Servus, tu! Noah multă vreme o trecut…

Când sunt la muncă, îmi vin idei. Zău că așa e! Dar din lipsă de timp, ajung acasă și ciu-ciu își mai amintește de ce vroia să scrie.

Amu, să spunem noroc sau ghinion (depinde de care parte a baricadei vrem să privim), am ceva timp liber dat fiind că ieri mi-o dispărut un folder cu tot ce lucrasem. Demențial! Asta e! Ce să faci.

Cât timp programelul rulează în cautarea folderului pierdut, dau peste niște comentarii la un status al unui șau. Tipul zicea ceva legat de cărți. Bla-bla-uri and shit. Și două tipe comentau. Comentau în stil „hipster”, după cum fu. Adicătelea cu aere și mizantropism mai „cul” decât al celor trv metaliști. Și mi-o picat o teslă pe oole fizic neavute.

Da` ce e un “hipster”? Aparent, conform bibliotecii virtuale (să fim în top cu ce zicea șau ăla), ăștia îs printre noi de prin `90. Da` hai să cităm biblioteca:

“Subcultura este asociată cu muzica independentă, cu un simț al modei mai puțin aflat în lumina reflectoarelor, cu viziuni politice liberale sau independente, spiritualitate alternativă sau ateism/agnosticism și un stil de viață alternativ. Din media ei ar putea fi interesați defilme independente, reviste ca Clash, site-uri ca Pitchfork Media și unele părți aleTumblr.[3]

Ce căcat e muzică independentă? Aia pe care o face lumea la duș? Sau în garaj? Oh, wait! We don`t have a garage! We are bloody romanians! Românii nu au garaje. Au trotuare, spații verzi și piste de bicicliști pe post de garaje.

Treaba cu moda m-a lovit în meclă maxim. Ce înseamnă ce-o zis cine-o scris treaba asta? Adicătelea carevasăzică ca sâ înțiliegim șî noi așilia, no bun, am găsit în dulap 4 tipuri de țoale, le pun pe toate pe mine? Sau hai să fiu un curcubeu demn de parada gay? Sau hai să fac schimb cu hainele lu frati-miu/soră-mea (sex diferit decât cel al hipsterului) ca să fiu cul, trendy și la modă. Nu? Io știam să aștia îs pokemonii. Da`, no bun, așe să fie.

Spiritualitate? Ce spiritualitate? Cred în `mnezău numa când am nevoie? Sau cum? Asta mă depășește maxim, de nici nuș ce să zic…

Și stil de viață alternativ? Care e ală frăție? S-a dus cumva gloata de hipsteri în munți să trăiască acolo? Au început să facă căsuțe? Au început să se bage în agricultură? Au început să găsească metode alternative pentru lumină, apă curentă, deșeuri? Stai, ce? M-am lăsat purtată de val și am ajuns în spațiu. Ah, stai că am găsit! Au băgat biclele ca mijloc de transport, că busul “e prea mainstream”. Asta cred că e mai mult o treabă de jenu: ”De ce să impart io aerul meu de om cult și intelijent când pot să alerg ca un idiot printre mașinile parcate aiurea și să put când ajung la muncă?”, nu? Asta, așa fugitiv crăp-uită.

 

Nu era destul că aveam tocilarii, fotbaliștii, pițipoancele, cocălarii și roacherii. Nah, că trebuia să mai fie încă o categorie pentru ăștia care nu vor să se asocieze cu unul din grupurile de mai sus, că doar eticheta de “om normal” e prea “mainstream”.

Mă simt ca în curte la grădiniță când erau rămași pe dinafară, la jocuri, câțiva copchii, mai cu posibilități materiale, și se ofuscau și spuneau “lasă că îmi fac io jocul meu și o să îi chem pe ăia care vor să se joace cu mine, nu am nevoie de voi!”. Cam așa îmi sună și hipsterii ăștia. Niște copchii care un știu ce vor, da` vor!

 

Coae, înțeleg că ești un retard și că nu-ți plac etichetele, da ghici ce! Ai primit un “label” mult mai “cul” ca oricare, ăla de “Loser”, cu un “L” foaaarte mare. Să-l poți vedea mai bine, chit că ai ochelarii ăia de vedere cu ramele atât de mari că și străbunica ar fi geloasă.

 

Sunt în urmă rău, știu. Și cu subiectul, și cu “moda”. Ete fleoșc!

 

Da` pornisem de la comentariile fătucilor ălora. Văleu că ele au vre-o 20-22, și uit mereu că nu mai am aceeași vârsta ca ele acum. La naiba, că devin o babă. Da, da, revenind la comentarii. Ce m-a frapat și m-a „motivat” – să fim în ton cu hipsterii, e că băgau în oala cu hipsteri fumatul. Cu asta mi-o dat cu tesla-n oo, mi-o aruncat în cap un pian, mi-o călcat cadavrul mutilat cu tractorul (mașina e prea mainstream), mi-o violat toate orificiile date de mama natură, în exterior și în interior…să nu uităm mațele – că deh, una din fătuci e pornită rău pe grind gore keke meke, așa și pe urmă mi-o stins țigara în ochi. Să fie mai frumos așa. Un final tâmpit, ca și mâncătoria de aci.

Poi da cum așa, măi fetelor? Eu de ciutancă asociam fumatul cu chestii anti-sistem, in-your-face, roacheri nespălați, oameni cu vicii, pleaba nenorocită de viață. Și voi îmi trântiți cei 12 ani de fumat în față, că fumatul amu e asociat cu hipstereala asta? Ok, nu pot să accept așa ceva, și ca să mă dreg, tre să spun:

-hipsterii nu fumează. E ceva nașpa fumatul, și ei îs prea culți că fumeze.

-dacă hipsterii fumează, o fac așa…la șou, de fiță.

 

Pentru mine nu există hipsteri. Dacă e să folosesc cuvântul „hipster”, o fac numa în cazul în care văd unu care chiar e hipster. În Constangeles, e cam imposibil să nu dai peste vre-unul. De asta pentru mine e ceva “regular” – ca să fim ”cul, trendy și la modă”.

Pentru mine există numai categoriile de mai sus + “oamenii prea cul pentru noi ăștiălalți”. Si prin „ăștiălalți” mă refer la catgoriile de mai sus. În categoria de “OCNĂ” intră hipsterii, veganii (ăia nașpa, frate, de ți-ar băga pe gât mâncărurile lor și nu țin la glume de vegani) și munciștii.

Munciștii îs genul ăla de persoane care îs prea ocupați cu munca, de niciodată nu au timp să iasă cu tine. Dar își fac timp de sport și să iasă cu “lumea bună” (adică oamenii cu bani). Cu tine nu o să iasă, că tu nu ai bani. Sau de la tine nu au cum să primească pupături în cur, că tu ai coloană vertebrală și-l scuipi în ochi dacă face ceva nașpa. Nu, ei o să aleagă să iasă cu lumea bună.

Îs “fun” toți ăștia, numai că se înmulțesc prea mult și prea repede. Din păcate, tind să cred că îs ocrotiți de lege, că altfel sigur ar fi unu în stare să bage ceva în ei să facă poc. Ca porumbeii pe laxative.

 

Hai, că mi s-o terminat timpul….progrămelul e gata cu recuperatul datelor.

V-am pupăcit, nebunaticilor! *piți mode*

 

Ahem, haida baftă!

E pueril să spun că „de ceva vreme văd că oamenii din jur se schimbă”, deși așa aș fi vrut să încep acest post. Să spunem că încă sunt naivă că mă încred în oameni, dar încă sper. Naivitate, inocență, cum vreți să îi spuneți, eu încă asta cred că există.

Vroiam să discut despre umanitate. În sine. Ca idee. Ca fapt în sine.

Văzusem un video destul de emoționant:

http://www.wimp.com/winningticket/

Și îmi aduceam aminte de poza asta:

10740_595545223860908_1865100411_n

Și cum să nu mă gândesc la vorba aia: „mila e pentru câini, nu oameni”?

E crunt când ne gândim a faptul că în ziua de azi o prietenie este bazată pe interes. Vorbeam zilele trecute cu o prietenă despre treaba asta. Și cel mai urât fapt este că după ce termini cu școlile și te angajezi, te schimbi total. Ca om, ca gândire supra vieții și mai ales asupra oamenilor. Este crunt să văd atâta răutate la locul de muncă și mă șochează să aflu că persoanele din jurul meu ce dau dovadă numai de interese au familii și sunt capabile de iubire. Și revin la vorba unui tovaraș „dacă ne mâncăm noi de cur ca între colegi, ce să mai zici de clienți?”. Și cam așa e. Dacă nu dăm dovadă de colegialitate la locul de muncă și mereu există mâncătoria asta de căcăt, și pupi acolo unde te caci, ce să mai zici de atitudinea față de străini (aka oamenii din jurul tău)? Eu încă trăiesc în bula mea magnifică. Consider, și susțin, că bărbații sunt mai răi ca fumeile, deși ele și-au făcut renumele de a fi „cu gura mare”. Mă minunez de ce aflu, ce aud și ce văd. O polaritate atât de excesivă, și care nu poate fi decât dăunătoare pentru cei din jur, dacă nu și penntru cei ce o aplică. Dar, din nou, mă gândesc că poate o fi o stare de moment. Că poate nu e așa în realitate, în viața de zi cu zi, în afara muncii. Caut scuze pentru persoane care nu merită. Și nu fac bine deloc. Sunt conștientă de treaba asta. Dar sunt optimistă. Și cred în bunătatea omului.

E ciudat să ai prieteni care nu te sună să te întrebe ce faci, cum ești și ce mai e nou în viața ta, ci dacă îi poți ajuta cu una cu alta. E și mai crunt să încerci tu să fii persoana bună și ceilalți să te considere ciudat și mai mult, să te îndepărteze de ei pentru că nu ești pe interes, și „poate ai ceva de ascuns”. Din cauza asta am văzut că oamenii îs mai reticenți când vine vorba de alesul tovarășilor. Dacă ești interesat de o persoană, așa cum e ea, pentru o posibilă tovărășie, ești considerat ciudat și automat îndepărtat.

O să ajungem în curând să suspectăm pe cei din jur pentru orice. Era o vorba ce tot circula pe net „am ajuns în vremurile în care politețea este confundată cu flirtul”. Și e adevărat. Până și eu am observat că mai fac treaba asta. O să ajungem să ne petrecem bătrânețile singuri, dat find că nu mai avem încredere unul în altul. Și mă refer a încrederea oarbă, înțelegere și mai presus de toate, acceptare celuilalt așa cum este. E inutil să mai repet faptul că a încerca a schimba persoana de lângă tine așa cum vrei tu este o prostie, pentru că asta ar însemna că s-ar transforma întrutotul altă persoană decât cea de care te-ai îndrăgostit.

Și nu e vorba numai de persoana de lângă, ci și de tovarăși, și mai mult e atât de noi înșine.

Când ne vom schimba oare mentalitatea? Când vom ajunge să ne ajutăm reciproc fără a avea așteptări materiale sau „plăți în natură”? Când oare ne vom considera egali? Când vom trăi după principiile noastre și nu ale unora morți deja?

Viața e mult prea scurtă, mai ales la ce vremuri trăim.

Și ca încheiere, o vorbă bine spusă (cei drept de către unii morți, dar petru care merită să aplecăm urechea): „Live fast, die young. „

De curând am dat peste un video foarte interesat de la TED.

http://www.ted.com/talks/yann_dall_aglio_love_you_re_doing_it_wrong.html?utm_medium=on.ted.com-static&utm_campaign=&utm_content=awesm-publisher&utm_source=facebook.com&awesm=on.ted.com_YannDallAglio

Și am rămas surprins plăcut de câte puține cuvinte poate folosi omulețul ăsta în a  descrie dragostea așa cum a fost odată, cum e acum și cum poate fi în viitor.

Am ajuns în punctul în care putem spune că tindem din ce în ce mai mult spre un materialism exagerat. Ne luăm mașini scumpe, haine de firmă, facem n tratamente, mergem la sală, etc. numai ca să impresionăm și să ne simțim adorați. Ok, poate adorați e mult spus, să începem cu plăcuți. Dar de ce simțim nevoia de a fi plăcuți? De ce trebuie să suportăm noi psihic și buzunarele noastre un gol mare doar pentru acest sentiment? De ce trebuie să căutăm așa ceva la oameni pe care nu îi cunoaștem? Cine sunt ei a spune dacă eu sunt sau nu plăcută?

Pentru că suntem „defecți”, aș spune eu.

Acum nu mă înțelegeți greșit. Cu toții suntem defecți mai mult sau mai puțin, dar în postul ăsta ne referim strict la partea de a fi doriți.

Am ajuns într-o perioadă în care dăm banii pe tehnologie și pe obiecte inutile, pe de-o parte, numai pentru a ne arăta „importanți”, cum credeam odată, acum să spunem „doriți”.

Eu sunt de părere că nu avem nevoie de așa ceva.

Telefonul trebuie folosit doar pentru funția lui de bază. O mașină la fel. Hainele la fel. Am ajuns să uităm de nevoile noastre primare și să băgăm bani în companii fără să ne mai dăm seama.

Ca rezoluție pe anul acesta, am ales (și spun bine) să nu mai fac achiziții noi de orice fel decât dacă am nevoie de ele. Am telefon. Am haine. Nu am mașină, dar există mijloace de transport în comun.

Omul s-a născut fără toate acestea, de ce trebuie să băgăm bani în așa ceva, din moment ce nu sunt o nevoie primară? (excludem îmbrăcămintea, că totuși, ar fi cam ciudat să mergem pe stradă goi, deși pentru unii nu ar fi o problemă :)) ). Am n haine vechi de ani de zile care arată impecabil. Aici intervine cât interes ai tu în ele în a le menține în starea în care le-ai cumpărat. Evident, trebuie să te ajute și materialul, dar poți să faci și tu o selecție de genul ăsta când te duci să îți iei ceva.

Când vine vorba de dragoste, ne-am cam dat peste cap sistemul nostru valoric. Din povești, și mai rar pățite situații, exista perioada în care băiatul aducea o floare culeasă de pe câmp unei fete și ea se bucura. Câteodată nu e nevoie de flori, e necesară numai prezența lui și un zâmbet, o palmă care să atingă fața fetei și gata. Acum florile sunt cumpărate și tre musai să fie un ditai buchetul. Și de un anume fel. Și de o anume culoare. Și de la un anume magazin. De ce? Că tot se ofilește. Ah, am uitat, fătuca tre să se mândrească cu ce a primit și să înceapă o serie de bârfe.

Anul acesta, mai mult pe parte de dezvoltare personală și ca un mic imbold de a oferi încredere în oameni și zâmbete largi pe față, mi-am propus să spun lucruri frumoase despre oameni frumoși. Frumos în sensul de sub pielea individului. Dimineața e cel mai frumos. Am primit și eu la rândul meu complimente, și am dat constat, de când mi-am propus să fac asta, că este un sentiment mai mult decât plăcut. Îți pune un zâmbet pe față de nu se poate șterge cu absolut nimic. Și parcă radiezi. Sunt anumite persoane care arată criminal prin defectele care le au, sunt anumite persoane care au o atitudine frumoasă și demnă de urmat, sunt anumite persoane care au voci incredibil de plăcute, sunt anumite persoane care au o talent al lor ce îi face frumoși, și vreau să fie conștienți de asta și să exploateze la maxim acea „valoare”.

Plus de asta, hai să ne gândim oleacă. Dacă cineva îți face un compliment, ceea ce în ziua de azi mai rar găsești și poate fi confundat cu flirtul, nu te simți oleacă mai bine în pielea ta?

O tanti într-o zi mi-a spus că îmi stă genial cu părul albastru. O altă tanti cu care am stat la un fum în fața teatrului mi-a spus că i-a făcut mare plăcere să stea de vorbă cu mine că a mai învățat ceva și de la mine, și mi-a mulțumit în repetate rânduri și mă salută de fiecare dată când mă vede. Este un sentiment că ai făcut ceva bun, este un sentiment plăcut, un sentiment de dragoste până la urmă.

Iubesc diminețile, iubesc animalele, iubesc să ajut, iubesc oamenii frumoși și îmi iubesc bunicii. Sunt diferite tipuri de iubiri. Și un sentiment și mai plăcut e acela de a oferi fără a te aștepta la nimic. Hrană pentru suflet.

Ajunsesem să vorbesc cu o psiholoagă de nevoia mea acută de a ajuta oameni. Eronat, am fost dusă cu gândul că asta e o boală și că de fapt vine din motivul de a mă achita de nebuniile mele din trecut. Și spun eronat pentru că mi-a spus femeia că sunt o norocoasă că pot face ceea ce fac.

După cum spuneam acum câțiva ani, m-am schimbat radical, și încă mă schimb. Ar fi stupid din partea mea să spun, și mai rău, să cred, că nu o să mă mai schimb vreodată. Această schimbare nu a fost urmare niciunui șoc (cum ar putea spune unii), ci urmare unei alegeri personale.

De asta, tind să cred, că este vital pentru noi oamenii să facem alegerile care ne permit să ne simțim bine în pielea ce o avem și să putem pune capul pe pernă fără griji.

 

Hai să abordăm un subiect care deja face prea multe valuri.

2195_traditii_de_nunta_10

 

 

 

 

 

Nu sunt singura care observă treaba asta, dar vreau să bag un citat ce mi-o atras atenția și mi-a reamintit de ceea ce mi s-a întâmplat și mie:

„Observ o tendinta la persoanele din jurul meu sau cu care am avut contacte in ultima perioada: se inmulteste numarul casatoriilor care au loc la foarte putin timp (6-7 luni, maxim) dupa momentul in care cei doi s-au cunoscut. Fie e ceva in neregula cu aceasta tendinta, fie sunt eu de moda veche (lucru foarte probabil, avand in vedere varsta mea). Mai exista si a treia varianta, in care incepe sa intre in vigoare vorba potrivit careia daca nu te-a luat cineva pana la o anumita varsta (in general, acea varsta este jurul valorii de 30 de ani), atunci este ceva serios in neregula cu tine. Caz in care, sunt cea mai naspeta persoana de pe pamant.”

Să luăm cazurile acestea:

1. Persoanele care „se iau” după 6-7 luni de când s-au cunoscut.

Este ciudată treaba asta din simplul punct de vedere că după ce se iau există trei cazuri:

-o să se înmulțească cazurile de divorț;

-o să rămână împreună de dragul copilului;

-o să rămână împreună până mor.

2. Vorbele celor din jur „ai deja 27+, tu când te însori/măriți?”

Aici cred că este o problemă. O problemă a celor care apleacă urechea la convențiile sociale. Acum nu este o problemă cu privirea convențiilor sociale ca fiind un „guide-line” – dacă este privit doar ca un guide-line e numai bine, dar dacă este luat în considerare mot-a-mot e o problemă. Nu de alta, dar să luăm aspectul de normalitate care este diferit de la individ la individ. Nu mă înțelegeți greșit. Nu sunt adepta „fiecare după normalitatea lor”, pentru că asta ar însemna ca orice delict să fie normal, în opinia unora. Dar sunt adepta a „hai să gândim pentru noi și să nu facem pe maimuțele”.

Și acum pe cazuri concrete: eu.

Eu când aud că „am o vârstă și că trebuie să mă mărit”, nu prea plec urechea, pentru că omul ăla poate nu știe că eu nu am un venit stabil, eu nu am o casă a mea, eu nu am siguranța zilei de mâine.

Am 3 principii care trebuie luate în considerare când vine vorba de măritiș:

1. să am o casă a mea (pe numele meu, nu al meu și al partenerului) ca să pot să cresc copilul cu o siguranță că are unde veni când dă de greu.

2. să am un venit stabil care să îmi poată asigura traiul de pe o zi pe alta și +, mie, partenerului și copilului. Pentru că eu nu am siguranța că voi rămâne cu același partener toată viața, și vreau să știu că pot să iau scutecele alea nesimțit de scumpe bebelului.

3. să am certitudinea și siguranța că partenerul este într-adevăr cel cu care vreu să am un bebe.

Acum se poate observa mai sus că eu m-am referit strict la termenul de „partener” și nu la „soț”. Aici e altă chichiță să-i spunem. Consider că o căsătorie este necesară numai datorită convențiilor sociale și a instituțiilor cu care intrăm un contact numai după ce există bebe.

Sunt complet conștientă de faptul că pot avea un bebe cu un partener și fără să fie un certificat de căsătorie la mijloc, și sunt mai deschisă către acest aspect, decât al celui care necesită un act oficial. Ciudat, nu? Dar așa mi se pare mai ok. Nu am siguranța că acel partener îmi va fi alături „la bine și la greu”, așa că decât să mă leg la cap fără să mă doară, mai bine îmi văd de oalele mele de ciorbă.

Așa că, dragii babei, nu vă mai luați după ce zice unu și altul, și stați bine mersi în situația în care sunteți până când simțiți voi că este necesar sau nu a vă lua, și a face bebe.

Pentru că am văzut deja un val foarte mare de tineri ce se implică în politică.

Nu spun că nu e bine. Bravo lor că vor să facă ceva. Problema apare atunci când susțin oameni politici ce nu merită.

Să stabilim o chestie: nu dăm nume că nu e frumos.

După cum spuneam, văd un val de tineri care promovează atât de mult și cu atâta patoș oamenii politici corupți că îți vine să te întrebi dacă să îți mai pui speranța în tineret sau nu.

Mâine, poimâine ne trezim că o să ne ia „cu mandat” și haina de pe noi. Oricum politica e o curvă, deci ce rost mai are, nu? Cum ar spune mulți…

Înainte eram și eu prinsă în politică. Dar cum totul la mine are un alt sens, am văzut repede că nu-mi am locul lângă acei oameni.

Deja când discutăm de partide politice ne gândim la o ideologie, nu? Dar dacă e să o luăm așa, ideologia de la care s-a pornit s-a modificat de n ori până în prezent, partidele actuale nemaiavând o ideologie, sau nah, dacă vreți un „credo”.

Mă surprinde faptul cât de mulți tineri se tot implică.

Dar întrebarea mea rămâne în picioare: acești tineri vor schimba situația actuală sau vor fi modelați de cei cu peste 40 de primăveri?

Pentru că iubesc oamenii de toate felurile și ma oftică timpul petrecut cu tehnologia în brațe.

Cu toții știm ce fel de copilărie am avut, și mă refer aici mai mult la verile petrecute la țară la bunici și extrasezonul petrecut cu mingea pe maidan. Relațiile atunci erau altfel, aveam alte preocupări și era totul parcă mult mai simplu.

Omul, prin natura sa, îi place să complice lucrurile. De la relațile de amiciție până la relațiile…hai să le zicem intime.

Să ne aducem aminte că atunci era mai ok să spunem totul în față sau să dăm de înțeles mai ușor decât acum. Acum dacă nu folosim n subtilități parcă nu e bine. Acum dacă nu stăm și inventăm chestii de jenul „regula de 3 zile” și altele, nu e bine.

Ca să legi o amiciție era mult mai simplu. Aveai nevoie de cel puțin un punct comun, de oleacă de tupeu să intrii în vorbă și gata, te-ai ales cu un amic cu care vei vorbi ani de zile. Și dacă ne strofocăm creerul mai bine o să vedem că oamenii pe parcursul anilor se schimbă. De ce? Social convention. Mai rar am găsit oameni care după un număr considerabil de ani, să băgăm ca exemplu 10 ani, nu se schimbă. Și e genial să văd că nu se schimbă. Asta înseamnă că nu s-au lăsăt călcați în picioare și nu s-au mulat pe cruzimea din jur. O să revin la treaba asta.

Și acum vine partea cu tehnologia. Au venit telefoanele pe lume, sau mă rog, și la noi în „Românica”. Și de acolo s-o dus naibii totul. De când cu telefoanele, oamenii au apelat la ele nu doar pentru funcția de baza a acestuia (de a pune în contact persoanele din depărtare, și pentru a facilita comunicarea între ele mai repede decât o scrisoare), ci au băgăt niște plusuri acolo, inutile pe de-o parte, care fac ca relațiile interumane fizice să cam dispară.

Hai să facem noi în căpșor un sondaj vizual și să observăm câte persoane merg cu telefonul la ureche? Sau câte persoane fac poze la orice rahat, la propriu, de pe stradă în loc să se bucure de culorile lui (indiferent de cât de ciudat sună, vă prindeți voi de idee). Sunt pro imortalizării amintirilor, că și eu am o memorie de pește și am nevoie de poze să îmi amintesc de anumite eventuri, dar nu 10 și nu din toate unghiurile.

Sunt rețelele de socializare care nu le văd rostul. Mi-am deschis cont de facebuci numa că mi-o zis un tovarăș magnifica replică, mai în glumă-mai în serios, „cum să nu ai facebuci?” cu un râset incredibil. Am zis hai să văd care-i șpilul. Am făcut. Am dat peste oameni cu care nu mai vorbisem de ani de zile. A fost ok. Dar pe de cealaltă parte sunt narcisiștii ăia nenorociți și ahtiați după poze de dau check-in până și la budă. Lipsește poza cu ciocolata căzută în apă.

Mă surprinde plăcut că încă sunt persoane care nu au așa ceva. Mă tentează să fac același lucru, singura chestie ce mă ține înapoi e contactul cu persoanele ce nu îs în același oraș cu mine.

Și hai să revenim la telefoane. La contactul cu persoanele care au telefon mobil. Întotdeauna am spus, la fel ca Trish (Jeepers Creepers), „the point of having a portable phone is to use it when you need it”. Și întreb, de câte ori ați sunat o persoană și nu v-a răspuns sau sunat înapoi după o perioadă rezonabilă de timp? Adică hai să fim serioși. Eu dacă  nu am chef să vorbesc cu o persoană, nu o las să sune și să sune. Îi închid frumos și revin cu un telefon când am chef, cel târziu a doua zi – dimineață. Eu de fel mi-s mai moale, și răspund la oricine. Nu contează dacă am sau nu chef. Dar sunt persoane care nu răspund la telefon, și nici nu sună înapoi. Ok. Înțelegeam dacă treaba asta se întâmpla acu hăt ani, când o apărut ele pe piață și să spunem că nu aveai bani să-ți „reîncarci cartela”. Dar acum? Și dau vina pe educație. Că indiferent de ce fel de persoană ești, bunul simț spune că tre să răspunzi. Să spunem că nu ai. Dar trăiești într-o societate, și social convention spune că tre să suni înapoi….cândva. Și râd. Pentru că acel cândva poate fi peste luni sau chiar ani.

E ciudat cum relațiile interumane se răcesc de la o vreme, și acum nu mai e vorba de tehnologia. Ea și-a făcut treaba de a limitat accesul unor persoane în viața altora. Era fain cum îaninte ajungeai să simpatizezi și persoana care nu îți plăcea. Paradoxal, nu? Dar nah. Mâine-poimâine o să ajungem să refuzăm contactul cu alte persoane doar pentru simplul fapt că au făcut un gest ce nu ni se pare agreabil sau alte nimicuri de genul ăsta. Ca să nu mai spunem, că suntem ușor influnțabili și foarte ușor ne lăsăm duși de principii eronate, bazate practic pe nimic.

Îmi plac oamenii, și o să continui să îi iubesc așa cum sunt ei. O să încerc să îi ajut, că deh, ăsta e magnificul meu pitic, și poate o să reușesc să îmi pun și mie un zămbet pe față când văd „roadele” efortului meu.

PS. Ca rezoluție în acest an e să reduc cât mai mult contactul cu tehnologia și să mă întorc la rădăcini practic.

Voi cât de „addicted” de tehnologie sunteți?