Arhivă pentru Ianuarie, 2014

Pentru că am văzut deja un val foarte mare de tineri ce se implică în politică.

Nu spun că nu e bine. Bravo lor că vor să facă ceva. Problema apare atunci când susțin oameni politici ce nu merită.

Să stabilim o chestie: nu dăm nume că nu e frumos.

După cum spuneam, văd un val de tineri care promovează atât de mult și cu atâta patoș oamenii politici corupți că îți vine să te întrebi dacă să îți mai pui speranța în tineret sau nu.

Mâine, poimâine ne trezim că o să ne ia „cu mandat” și haina de pe noi. Oricum politica e o curvă, deci ce rost mai are, nu? Cum ar spune mulți…

Înainte eram și eu prinsă în politică. Dar cum totul la mine are un alt sens, am văzut repede că nu-mi am locul lângă acei oameni.

Deja când discutăm de partide politice ne gândim la o ideologie, nu? Dar dacă e să o luăm așa, ideologia de la care s-a pornit s-a modificat de n ori până în prezent, partidele actuale nemaiavând o ideologie, sau nah, dacă vreți un „credo”.

Mă surprinde faptul cât de mulți tineri se tot implică.

Dar întrebarea mea rămâne în picioare: acești tineri vor schimba situația actuală sau vor fi modelați de cei cu peste 40 de primăveri?

Anunțuri

Pentru că iubesc oamenii de toate felurile și ma oftică timpul petrecut cu tehnologia în brațe.

Cu toții știm ce fel de copilărie am avut, și mă refer aici mai mult la verile petrecute la țară la bunici și extrasezonul petrecut cu mingea pe maidan. Relațiile atunci erau altfel, aveam alte preocupări și era totul parcă mult mai simplu.

Omul, prin natura sa, îi place să complice lucrurile. De la relațile de amiciție până la relațiile…hai să le zicem intime.

Să ne aducem aminte că atunci era mai ok să spunem totul în față sau să dăm de înțeles mai ușor decât acum. Acum dacă nu folosim n subtilități parcă nu e bine. Acum dacă nu stăm și inventăm chestii de jenul „regula de 3 zile” și altele, nu e bine.

Ca să legi o amiciție era mult mai simplu. Aveai nevoie de cel puțin un punct comun, de oleacă de tupeu să intrii în vorbă și gata, te-ai ales cu un amic cu care vei vorbi ani de zile. Și dacă ne strofocăm creerul mai bine o să vedem că oamenii pe parcursul anilor se schimbă. De ce? Social convention. Mai rar am găsit oameni care după un număr considerabil de ani, să băgăm ca exemplu 10 ani, nu se schimbă. Și e genial să văd că nu se schimbă. Asta înseamnă că nu s-au lăsăt călcați în picioare și nu s-au mulat pe cruzimea din jur. O să revin la treaba asta.

Și acum vine partea cu tehnologia. Au venit telefoanele pe lume, sau mă rog, și la noi în „Românica”. Și de acolo s-o dus naibii totul. De când cu telefoanele, oamenii au apelat la ele nu doar pentru funcția de baza a acestuia (de a pune în contact persoanele din depărtare, și pentru a facilita comunicarea între ele mai repede decât o scrisoare), ci au băgăt niște plusuri acolo, inutile pe de-o parte, care fac ca relațiile interumane fizice să cam dispară.

Hai să facem noi în căpșor un sondaj vizual și să observăm câte persoane merg cu telefonul la ureche? Sau câte persoane fac poze la orice rahat, la propriu, de pe stradă în loc să se bucure de culorile lui (indiferent de cât de ciudat sună, vă prindeți voi de idee). Sunt pro imortalizării amintirilor, că și eu am o memorie de pește și am nevoie de poze să îmi amintesc de anumite eventuri, dar nu 10 și nu din toate unghiurile.

Sunt rețelele de socializare care nu le văd rostul. Mi-am deschis cont de facebuci numa că mi-o zis un tovarăș magnifica replică, mai în glumă-mai în serios, „cum să nu ai facebuci?” cu un râset incredibil. Am zis hai să văd care-i șpilul. Am făcut. Am dat peste oameni cu care nu mai vorbisem de ani de zile. A fost ok. Dar pe de cealaltă parte sunt narcisiștii ăia nenorociți și ahtiați după poze de dau check-in până și la budă. Lipsește poza cu ciocolata căzută în apă.

Mă surprinde plăcut că încă sunt persoane care nu au așa ceva. Mă tentează să fac același lucru, singura chestie ce mă ține înapoi e contactul cu persoanele ce nu îs în același oraș cu mine.

Și hai să revenim la telefoane. La contactul cu persoanele care au telefon mobil. Întotdeauna am spus, la fel ca Trish (Jeepers Creepers), „the point of having a portable phone is to use it when you need it”. Și întreb, de câte ori ați sunat o persoană și nu v-a răspuns sau sunat înapoi după o perioadă rezonabilă de timp? Adică hai să fim serioși. Eu dacă  nu am chef să vorbesc cu o persoană, nu o las să sune și să sune. Îi închid frumos și revin cu un telefon când am chef, cel târziu a doua zi – dimineață. Eu de fel mi-s mai moale, și răspund la oricine. Nu contează dacă am sau nu chef. Dar sunt persoane care nu răspund la telefon, și nici nu sună înapoi. Ok. Înțelegeam dacă treaba asta se întâmpla acu hăt ani, când o apărut ele pe piață și să spunem că nu aveai bani să-ți „reîncarci cartela”. Dar acum? Și dau vina pe educație. Că indiferent de ce fel de persoană ești, bunul simț spune că tre să răspunzi. Să spunem că nu ai. Dar trăiești într-o societate, și social convention spune că tre să suni înapoi….cândva. Și râd. Pentru că acel cândva poate fi peste luni sau chiar ani.

E ciudat cum relațiile interumane se răcesc de la o vreme, și acum nu mai e vorba de tehnologia. Ea și-a făcut treaba de a limitat accesul unor persoane în viața altora. Era fain cum îaninte ajungeai să simpatizezi și persoana care nu îți plăcea. Paradoxal, nu? Dar nah. Mâine-poimâine o să ajungem să refuzăm contactul cu alte persoane doar pentru simplul fapt că au făcut un gest ce nu ni se pare agreabil sau alte nimicuri de genul ăsta. Ca să nu mai spunem, că suntem ușor influnțabili și foarte ușor ne lăsăm duși de principii eronate, bazate practic pe nimic.

Îmi plac oamenii, și o să continui să îi iubesc așa cum sunt ei. O să încerc să îi ajut, că deh, ăsta e magnificul meu pitic, și poate o să reușesc să îmi pun și mie un zămbet pe față când văd „roadele” efortului meu.

PS. Ca rezoluție în acest an e să reduc cât mai mult contactul cu tehnologia și să mă întorc la rădăcini practic.

Voi cât de „addicted” de tehnologie sunteți?

„Cândva ai fost cineva, acum esti un nimeni”.

Așa aș putea spune că se ajunge cu lumea care nu are un lobby bine pus la punct. Ca să nu mai spun de partea cealaltă cu magnifica întrebare: „Cine pana mea e ăsta de a ajuns așa de sus?”. Asta se aplică la persoanele care au parte de „boom” în promovare fără ca toți cunoscătorii în domeniul respectiv să fi auzit de el. E de ajuns să îți strângi persoanele apropiate să te promoveze maxim, ca tu pe urma să poți călca peste tot cu un „pass”.

Exemplu:

Să spunem că X e fotograf (că e la moda că fotografia acum). Și e din Cuca Măcăii. Nimeni nu a auzit de el. Într-o zi, X și-a luat aparat foto semi-profi și a început să tragă cadre peste cadre. Ba la mâțe, ba la pomi, ba să facă ședințe de „șuting” pentru persoanele apropiate care se consideră fotomodele/alură artistică. Booon. De aici până la „Uite a venit X! Hai să facem poză cu el!” nu mai e mult. Și hai să vedem pașii parcurși. Fotomodealele alea își promovează pozele făcute de X pe diverse site-uri de socializare. Primesc „like”-uri. Și pe urmă se pune o întrebare: „Da cine ți-a făcut pozele?”. Evident, răspunsul este X. Și din vorbă în vorbă, i se duce faima lu` X. Și acum, X primește cereri să tragă alți oameni în cadre. Până când învață și el să folosească cum tre aparatul, începe să ceară bani, mai bagă un bănuț în obiective sau alt aparat, și ajunge să fie cunocut de pici din domeniu. Văzând un așa mare „boom”, X începe să se promoveze singur pe unde trebuie de fapt și de drept, prinde un contract și se ajunge la „UIte-l pe X!Hai să ne tragem în poze cu el”. Mare chestie nu fu. Chiar deloc.
Amu de ce am boală pe unii care au parte de bumul ăsta? Poi ia hai să vedem.
1. Pentru că li se urcă la cap faima și cu greu mai revin cu picioarele pe pământ, încep să ceară din ce în ce mai mulți bani pe o treabă care o poate face prea bine și oricine altcineva.
2. „Fanii”. Aici chiar nu știu dacă mai trebuie să mă explic, dar succint, pentru cine nu prea cunoaște:
2.1. Tu dacă ești în domeniu, ești pe val, vine X și își ia fața. E ca bizonul ce-ți taie calea la semafor de se pune în mijlocul intersecției. Amu nu zic că bizonul e X. E 50-50. Poate fi acolo din cauza punctului 1. sau poate fi acolo din cauza fanilor care l-au pus acolo, deși X e băiat/fată de treabă.
2.2. Pentru că așa cum e bine explicat și în „It`s all gone Pete Tong”, fanii care te adoră pe tine o să înceapă să runce cu pet-urile după tine că nu mai ești pe val. Deși ei nu conștientizează că ei îs de fapt și de drept de vină pentru treaba asta. Da nah…
Acum, să spunem că poate persoanele de tipul X mai cu cap, sunt conștienți de cum au ajuns unde au ajuns, și nu o să fie cazul pentru ei să se uite de sus în jos la pleabă. Și să sperăm că nu o să uite de unde au plecat și să mai dea și un „Servus” celorlalți.

Romantici incurabili

Posted: Ianuarie 9, 2014 in me, myself and I, personagii

MeetStLouis1

Eu sunt o romantică incurabilă. Asta o știu toți apropiații mei. Sunt o persoană cu lipici dacă aș putea spune, și totodată sunt o persoană pretențioasă când vine vorba de persoanele ce le las să intre în viața mea. Dar când vine vorba de romantism eu mă gândesc la scene din Holiday Inn, Meet me in St. Louis, A Wonderful Life, Casablanca, Stardust, White Christmas și lista poate continua. 

Azi dimineață am primit o întrebare bună: „Oare am fi toți mai romantici dacă am vedea alb-negru?”. Inițial m-am frecat bine la ochi și am mai citit o dată, că nu ințelegeam. Nu am știut inițial la ce se referă. Am crezut că se referea la pasiunea mea pentru filmele alb-negru, sau la transparență, sau la vârstă, sau la perspectivă și tot așa.

Și ca să fie treaba bună, o să răspund pentru toate și niciunul, să fie mai cu moț.

Ca să fii romantic eu văd că ar tre să ai oleacă de empatie în tine, să te atașezi fără să vrei chiar de anumite persoane care poate nici nu știu că tu existi, să îți placă să faci mici „cadouri” – de toate felurile, sub toate formele (nu mă gândesc musai la un cadou cumpărat), să îți placă frumosul, să ai simțurile dezvoltate pentru frumos (și cțnd spun frumos mă gândesc până și la defecte, că și ele pot fi frumoase dacă sunt privire cu ochii care trebuie). 

Spuneam la un moment dat că „beauty is in the eye of the beholder” pentru că așa este! Degeaba eu găsesc frumoasă o femeie, dacă persoana de lângă mine nici nu o observă. Și spun femeie pentru că ea întrunește, sau întrunea mai bine zis – mai rar acum – tot ce e frumos. Când spun femeie frumoasă mă duc cu gândul la o față angelică, niște ochi cuprinzători, un năsuc abia ieșit ca ghiocelul după prima zăpadă, buze bine conturate, un gât subțire ca de lebădă, un corp ca de viespe și un păr atât de bine aranjat că pare dezordonat. Încheietura mâinilor să fie subțirică, gleznele la fel, umerii să iasă în evidență și să fie somptuoși. Un mijloc pe care toți ar vrea să îl cuprindă cu mâinile și când îl cuprind parcă să-mi scape printre degete. Și tot așa. Și îmi pare că am descis-o pe „Miss Esther” – Judy Garland. Pentru mulți, ea nu este deloc frumoasă. Dar pusă într-un context care trebuie, arată criminal. 

Ca să fii romantic nu trebuie musai să vezi totul alb și negru. Nu trebuie să nu vezi liniile gri din mijloc. Mă gândesc că până la urmă cu toții suntem romantici dacă suntem puși cu persoana care ne face să fim romantici. 

Să fim sinceri, romantismul vine din frumusețe, bunătate și liniște. Spune liniște că mă gândesc la seninătate, la un alb imaculat, la o mare atât de calmă și clară că văd și nisipul. 

Sunt mii de exemple care pot fi date pentru a exprima romantismul, dar să nu uităm în ce secol trăim, și să venim oleacă cu picioarele pe pământ și să vedem în jur că sub orice frumusețe există un amalgam de „urâțenie” (cu sensul opus celei de frumuseți exprimate mai sus). 

Mă gândesc că nimeni nu a devenit „mai bun” din propria inițiativă. Este atât de greu să fii bun și frumos că nu ai putea rezista nici o zi printre canibalii în costume. Urmare unor șocuri, traume sau șuturi în fund, poți vedea lumea cu alți ochi și poți alege dacă să devii bun sau rău. Dacă vrei să faci ceva sau lași totul să decurgă de la sine. 

Și e dificil să faci ceva, mai ales când ești singur pe lume, ca Remi a lui Hector Malot. Și este crunt să lași să decurgă lucrurile de la sine. 

În „Meet me in St. Louis” le regăsim pe Rose și Esther Smith. Rose e sora cea mare care a găsit că sunt lucruri mai interesante decât băieții la vârsta ei – adică vedem că se complace cu situația în care e, nu face nicio schimbare și pur și simplu așteaptă să vadă ce se va întâmpla cu viața ei. Esther pe cealaltă parte e fix cum spuneam mai sus, singură încearcă să facă ceva pentru starea ei. Ea se bagă în seamă cu băiatul pe care îl iubește, ea e hotarâtă că „azi o să îl sărute” și inconștient îl face să-i ceară mâna. E frumos, e incitant, e presărat de suișuri și coborâșuri, ușor de depășit dacă stâm să ne gândim. Dar dacă e să punem în aplicare nu știu câți ar avea curajul să facă măcar jumate din cât a făcut ea.

Totul pare atât de ușor când vine vorba de altcineva, dar când vine vorba de propria persoană nici măcar curajul de a spune ceva persoane pe care ni s-a pus pata nu avem.

Aici nu intră cei care au o pereche de „cohones” în plus. Că vorbim de romantici, care sunt timizi și speriați de bombe, care se fac mititei și roșesc mai tare ca o roșie. 

Așa că la întrebarea respectivă nu pot să dau niciun răspuns și totodată pot da mii de răspunsuri. 

Voi cât de romantici sunteți?