Archive for the ‘me’ Category

My secret life, not Walter Mitty`s

Posted: ianuarie 2, 2018 in me, myself and I

Doar ce am vazut „The secret life of Walter Mitty” si ma gandeam „cat de tare ar fi sa ai aventuri asa, doar sa te sui intr-un avion si sa te duci in lume”. Si m-am gandit mai bine si am constatat ca eu chiar am viata ai, in doze marunte, dar o am.

Sunt constienta ca se poate si mai mult, si sunt constienta ca is oameni care nu au avut parte de nici macar jumate din ce am avut eu.

Si am ajuns la conluzia ca sunt recunoscatoare pentru tot ce am.

Pe net gasesti o gramada de bucket list-uri. Si ca sa marchez cateva din ce am gasit pe net pot sa bifez urmatoarele:

M-am plimbat cu elicopterul.

Am facut un road trip cu masina prin tara. Cu mine la volan.

Am invatat limba germana, fapt ce m-a ajutat mult in Austria si Germania.

Am facut un road trip cu masina pana in Germania si inapoi, vizitand mai mult de jumate din ea.

M-am plimbat prin targurile de Craciun din mici orasele germane si prin targurile de Craciun din Viena.

Am stat la cort, am dormit sub cerul instelat.

Desi nu am conditie fizica excelenta, am urcat pe munte. In toate trekking-urile mele, cea mai satisfacatoare a fost coborarea pe Jepii Mici. Am facut trekking prin ploaie.

Am deja doua tatuaje si ma gandesc la urmatoarele. Nu doare. Deloc. Doar gadila putin.

Am invatat echitatie si mi-a placut. Nu este asa usor sa fii in tandem cu animalutul.

Am fost intr-o calatorie de doo zile in Viena. Cu avionul. Singura. Am luat la pas tot centrul Vienei.

Am ratat boardingul deoarece eram deja cu capul in nori.

M-am dat cu hidrobicicleta pe un lac de munte, lac inconjurat de munti.

Am vazut rasaritul pe plaja. Am prins o luna plina reflectandu-se in mare.

Posibil sa fie mai multe chestii ce le-am facut sau am vazut. Nu-mi vin in minte momentan. Dar cu siguranta sunt mult mai multe chestii ce as vrea sa le fac. Atatea locuri de vizitat, atatea lucruri de invatat. Si o viata intreaga in fata sa le fac pe toate.

 

Hai sa vorbim un pic si despre oamenii frumosi pe care toata lumea ii ridica in slavi.

In 2014 am avut bucuria, ceea ce o numeam eu atunci bucurie, de a ma implica intr-un program de voluntariat pentru organizarea unui eveniment TEDx. Suna bine, nu?

Toate bune si frumoase.

Plina de entuziasm, ca faceam ceva fain, si ca venea in sfarsit ceva fain in orasul asta de cacat. Mai ales un event marca TEDx la care eu eram abonata de vreme buna. Si precum un copil caruia i se da o jucarie noua, mi-am facut treaba, desi ce a fost in spatele scenei (agitatia si dorinta de a iesi totul perfect), au ramas niste semne de intrebare la sfarsit.

Dar sa o iau de la capat.

STEP 1 – Training

Partea de initiere a constat in a ne aduna noi, prostii de pe plantatie, cu un scop comun, cica, sa iasa ceva nemaipomenit.

Toate bune si frumoase, oamenii cu zambetul pe buze, implicare din partea tuturor. In nicio clipa nu credeam ca totul va avea ca rezultat permanent un gust amar cu privire la munca de voluntariat.

STEP 2 – Ziua dinainte

A fost nevoie de o implicare enorma in acest proces de organizare. Sunt extrem de familiarizata cu toti pasii ce tre urmati in vederea unui rezultat bun pentru un event (de orice fel).

Telefoanele nu incetau sa sune, eram chemati peste tot pentru ultimele pregatiri, si desi ne-am straduit enorm sa fie totul gata, se pare ca atunci cand primesti ca replica „lasa, ca de asta ma ocup eu” cel mai bine e ca dupa, sa verifici daca e asa sau nu – pentru ca in ziua aia a tre sa rectificam tot ce trebuia facut de omul cu „lasa, ca ma ocup eu”.

Nu spun ca nu se pot intampla greseli pe durata procesului de pregatire, dar e bine sa mai fie cineva care sa verifice. O activitate ce putea cu usurinta fi facuta de oricine. Si nici nu costa, ca deh, voluntariat, remember? Da nah, cine esti tu decat un pulifrici…

STEP 3 – ZA DEI

De dimineata frumusel ne-am strans la locul cu pricina. Ne-am imprastiat pe unde ne erau locurile. Ne-am pus totul in ordine si ne-am pregatit pentru valul de oameni ce urma sa vina.

(Tind sa precizez urmatorul aspect: locul cu pricina era o sala de teatru care avea ca 5 oameni mari si lati care faceau totul sa mearga bine. Si la teatru se duce lumea. Si am prins cand era si sala full, si nu am vazut nicio fata schimonosita sau un gest de ezitare sau o frica ne-ascunsa. Noi eram 10+ oameni care nu stiau care pe incotro sa o ia pentru ca cineva de mai sus nu stia ce sa faca si cum sa procedeze. Cand capul taie si spanzura, tu te comformezi. Si daca tie nu iti iese bine o treaba, nu e vina ta, ca nu ai facut tu de capul tau, tu esti doar un corp fara cap, ala ce ti-a zis ce sa faci e de vina. E si logic, nu? E o lectie de antreprenoriat)

Pot sa spun ca desi a fost un haos total, si toti aveau talpile inflacarate si curgea apa de pe ei, a iesit bine. Nu foarte bine, nu nemaipomenit, ci bine.

P.S. La un event TEDx totul se bazeaza (in spate) pe networking. Ciuciu fratie, ca daca te vedea careva ca stai de vorba cu cine nu trebuia, te trimitea in alta parte. Dar ei aveau voie, ca nah, erau aia care au facut eventul posibil.

Nicio problema din punctul meu de vedere, ca si-asa nu ma bagam eu in vorba si nici nu sunt avida dupa socializare.

La finalul eventului, dupa ce toti vorbitorii au spus ce aveau de spus, ne-am trezit ca noi, oile de pe plantatie, trebuia sa mergem pe scena si sa zicem doua vorbe trei surcele despre noi si de ce am ales sa fim voluntari pentru eventul asta. O chestie care pe mine m-a lovit din plin. Cum? Nu s-a discutat deloc de acest aspect inainte, nici in ziua cu pricina, si acum, cand mai erau cateva minute inainte sa iesim noi pe scena ne zici ca tre sa facem asta? Am incercat sa le explica ca eu, antisociala cum is, nu pot sa ma urc acolo si sa le zic unora chestiile alea, si ca prefer sa stau in spate. Am primit un „nu” ferm si a tre sa ma urc. Pe langa faptul ca multi dintre voluntari, si astia lupi in haine de oi ce erau, au profitat ca tiganii de momentul respectiv sa se promoveze pe ei ca administratori la nush ce firme/ONG-uri si alte bullshituri, si cand m-am trezit eu cu microfonul in fata ce cacat sa zic de mine? Ca sunt un pulifrici. Sincer, momentul ala pentru mine e un blank mare in memorie. Nu stiu ce cacat am spus sau cum am spus-o, stiu numa ce am simtit in acel moment: ura, dezgust, greata, frica si ameteli.

STEP 4 – AFTER THE SHOCK

Dupa event, poza de grup, toata lumea sa stranga, toata lumea acasa. Am zis ca am scapat. Ciuciu.

A mai fost o reuniune la ceva zile dupa ca sa mai facem ceva networking intre noi. Si apoi a mai fost o alta intrevedere in iarna, dar nu in formula completa, la gala nush ce in domeniul publicitate, marketing si nush ce. Ca cica echipa noastra era nominalizata pentru cea mai buna echipa de voluntariat sau ceva…Chiar era nominalizata, dar nu am castigat. Groaznica si ziua aia. Acolo m-am intalnit cu oameni din media pe care ii admiram, oameni ai caror munca le-o urmaream de ani de zile. Pana cand am dat de unii care aveau un comportament cel putin dubios, ca sa nu zic pe fata arogant. Hehee. Dezgust, ce sa mai. Si-asa nu sunt fana a tot ce tine de media, zi-mi ca-s paranoica, chiar nu-mi pasa. Dar sa vad ca niste oameni care sustineau tare o anumita chestie si apoi la un event sa ii vezi ca incearca din rasputeri sa nu se arate si prin gafe sa vezi ca ei fac opusul a ceea ce sustineau, e trist rau.

STEP 5 – Urmarile

Urmarile nu au inceput sa apara. Am pastrat (temporar) legatura cu doar 3 persoane din grupul de voluntari care erau cu picioarele pe pamant si modesti. Zic temporar ca nah, a fost o simpla conjunctura in care am fost cu totii pe aceeasi lungime de unda, dar nah, fiecare cu activitatile lui, si gata. ca ce-i prea mult strica, nu? Hehee. Dar de la restul nu am mai auzit nici macar un salut. Si cica, oameni frumosi, nu?

Dar deh, naivitatea mea e maaare. Si printr-o intamplare m-am intalnit cu unul din organizatori si cu cativa voluntari, la cam un an distanta. Expresia „nu-si mai vade lungul nasului” e blanda rau de tot. Pe langa faptul ca incercau din rasputeri sa ascunda faptul ca se chinuiau sa isi aminteasca cine sunt, chiar daca le ziceam ce si cum, un zambet mai acru nu am vazut. Evident, „conversatia” a durat 3 secunde si pe urma un spate frumos m-a izbit din plin la modul sfidator „tu nu esti de nasul meu ca sa imi petrec timp vorbind cu tine”. Poate daca eram si eu in media si aveam nush cate afaceri, stateau de vorba si cu mine. Dar am ramas la stadiul de pulifrici.

Ipocrizie, fatarnicie, expresia romaneasca „pe interes”.

 

Acum, la 3 ani de la acel TEDx, vad ca se organizeaza alta editie. Cu aceeasi organizatori, si doar 2 voluntari din echipa veche. Restul, nici nu cred ca au fost contactati.

Primul impuls a fost sa imi iau bilet de spectator. Dar mi-am dat seama ca nici nu merita efortul. Oamenii de genul asta nu o sa se schimbe niciodata.

 

P.S. Acelasi tip de comportament l-am observat si alte alte tipuri de eventuri. Si am observat ca organizatorii folosesc mereu aceeasi expresie de cacat: ” aici se strang oameni frumosi”.

Daca oamenii frumosi sunt ca voi, ma bucur ca mi-s un om urat.

Frământări generale despre viaţa socială şi societate în general…

Eu mi-s trecută deja de frumoasa? vârstă de 25 de ani…de mult. Şi asta implică al dracului de multe căcaturi. Şi e enervant. Aşa că hai să încep cu ce frământări societatea aduce vieţii sociale:

  • „Şi? Cum stai cu viaţa amoroasă?” – este cred cea mai des întâlnită întrebare pusă de absolut oricine care vede că o tipa de 25+ ani e încă singură. Având în vedere că eu de pe la vre-o 16 ştiam că o să fiu singură mult şi bine, niciodată nu mi-am pus problema că viaţa mea sentimentală o să fie o problemă pentru alţii, chiar şi din politeţe. Nu mai sunt genul care să facă „primul pas” sau să ceară ceva. Am ajuns în momentul în care dacă există cineva care vrea să meargă alături de mine prin viaţă, foarte bine, dacă nu, iarăşi bine.
  • „Şi de care îţi place?” – legat tot de ce am zis mai sus, şi o chestie întâmplată chiar recent. Am fost la un concert, al unor super băieţi, cu nişte prieteni – cuplu. Toate bune şi frumoase pe durata concertului. La sfârşit, tovarăşul pune întreabrea „şi de care îţi place?” făcând referire la trupeţi. Sincer, preţ de câteva secunde m-am blocat, neştiind ce răspuns să dau. Eram ceva de genul „dacă ma duc la un concert asta înseamnă că automat îmi place de careva de pe acolo? Nu pot să mă duc la un concert doar că îmi place muzica?”. Şi răspunsul dat a fost „surprinzător, nu mă pasionează niciunul”. Evident, glumiţele şi tachinarea nu au întârziat să apară. E frustrant să vezi cum anumiţi oameni se leagă de treaba asta. Încă.
  • O altă chichiţă e aia că deja de la 25+ ani nu mai poţi să ai preteni de sex opus. Eu am stat toată copilăria în preajma tipilor, şi am observat cum încet-încet lucrurile se schimbă de la liceu. Mai am ceva tipi care sunt doar prieteni – cu greu am ajuns să îi am şi pe ei -, ei cu relaţiile lor, eu singură, şi e super ok. Şi da, gajicile lor mă cunosc şi ne înţelegem ok. Dar să îţi faci alţi tovarăşi e super-mega dificil, pentru că mereu văd cât de reticenţi sunt în a se apropia, mai ales dacă au deja pe careva. Dude, i just want to be a friend, a buddy!
  • „Care sunt planurile tale?” – asta apare în momentul în care deja ajungi la vârsta de 30 şi tovarăşii din jur deja au copchii şi viaţa lor, şi ca să mai bage puţin cuţitul în rană, pun întrebarea asta. Când vine vorba de „planuri”, pe masă sunt puse discuţiile de casă şi copchii. Rădăcini, mai pe şleau. Şi sincer, ăsta e al doilea an în care mă gândesc serios la „căsuţa mea”. Şi am ajuns la concluzia că viaţa e şi-aşa scurtă, şi niciodată nu o să ştii unde vei fi mâine, şi nu are rost să mă agăţ de aşa ceva, mai ales în situaţia mea actuală. Nu o să mor de foame, şi întotdeauna o să am un acoperiş deasupra capului. Cât despre partea de copchii, e dubioasă treaba. Am o colegă la muncă cu care ies la plimbare când îi vin nepoţii. Băieţi amândoi, de vârste de 10+. Cu bun simţ, educaţi, super ok. Nu sunt eu mare fană copchii, numai gândul la ei mă aduce într-o stare inconfortabilă. Dar cei doi sunt super ok. Şi mereu am problema că în plimbări prin parc, toţi copchii trag la mine fără să fac ceva. Gândul de a face un copchil pentru mine este un mare „nu”. Nu sunt de acord pentru că suntem deja prea mulţi pe planeta asta. Nu sunt de acord pentru că unul ca mine e destul pe pământ. Nu sunt de acord pentru că nu ar primi o educaţie decentă şi nu ar avea libertatea de a fi copil – aviz amatorilor care nu prea ştiu ce se predă în şcoli, sau nu ştiu să spună „nu” când plodul cere ceva deşi ei vor să zică „nu”, dar societatea în care trăim îi forţează să zică „da” ca plodul să nu fie „exclus” din anturaj. Şi lista poate continua. Am o mie de motive pentru care pot spune „nu” unui copil.
  • „De ce mai faci *insert activity here*? Că doar nu mai eşti copil/adolescent/bla bla” – asta e un exemplu perfect de oameni care omoară „sufletul/visul” altui om. Dacă mie îmi place să mă duc la concerte, ca exemplu, mă lovesc de fiecare dată de replica: „Da de ce te duci acolo? E hărmălaie multă şi e prea tare muzica. Mai bine stai acasă şi asculţi CD-urile”. Şi pentru fiecare activitate care o faci există mereu o replică de genul ăsta. „Da cum poa să îţi placă filmele de groază? Nu te sperii?” – şi mai primeşti si întrebări stupide pe lânga asta. „Da de ce să-ţi omori timpul să pictezi? Nu ies bani din aşa ceva” – şi iaraşi e metalitatea aia tâmpită care spune că tre să faci bani, să ai stabilitate financiară ca să poţi să faci bebei şi să „ai” o casă. „Dar de ce”-urile astea sunt atât de enervante că mai am momente în care merg ca ei şi mă întreb „Dar de ce mai stau pe lângă oameni de genul ăsta?” Sunt aşa de negativişti, şi-ţi omoară tot cheful de a mai face sau chiar spune ceva.

Şi din toate nebuniile astea m-am format aşa de prost că acum sunt anti-orice. Dacă „trendul” e către stânga, eu mă duc la dreapta. Şi partea bună e că nu mă duc fără argumente care poa să închidă subiectul fără să fiu pusă într-o situaţie naşpa. Şi dacă se întâmplă, rar, dar se întâmplă, să fie cazuri în care drumul masei e la fel cu al meu, recunosc şi accept situaţia – cu încurajările şi susţinerea de rigoare.

 

Aşa că dragii babei, vă doresc să aveţi empatie, individualitate şi coloană vertebrală!

Hai să vorbim despre filme…

În speţă filmele horror.

Nu destul că nu mai sunt cinefili în rândul boborului, dar să găseşti pe cineva căruia să-i placă filmele horror e ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân.

Din discuţii în discuţii mai dădeam peste persoane care erau la curent cu industria cinematografică, dar din păcate dupa doo filme şi trei lulele (ca să fie vorba vorbă), vedeam că ei nu erau decât la curent cu cele mai noi blockbustere.

Deci “back to square one”.

Anu` ăsta a fost ediţia a 5-a a festivalului Luna Plină de la Biertan. Şi eu doar anul acesta am auzit de el. Din păcate pentru mine, a fost şi din scurt, şi nici nu am avut posibilitatea de a ajunge. Sigur acolo as fi dat peste oameni care să aibă acelaşi interes faţă de filmele horror ca şi mine.

Având în vedere ciuda ce-o aveam faţă de mine că nu aveam efectiv cum ajunge acolo, mi-am făcut cont pe forumuri (again) ca să am contact iarăşi cu lumea cu care am fost obişnuită, şi să pot socializa cu oameni care au aceleaşi interese ca şi mine.

 

Sper ca anul 2017 să mă poarte pe la Biertan să-mi satisfac pofta de a vedea în aer liber filmele dragi mie…

 

Şi să fie treaba treabă: hai cu horror-ul!!!!

Și cu ziua de azi am pus punct.

Nu o să mai fie „de la capăt” sau „getting back on the horse”. Mă opresc și aleg altă cale. Când încerci și nu îți iese, înseamnă că abordarea e greșită și tre recalculat tot drumul…așa că din dreapta fac stânga (sau viceversa – aviz pentru ăi mai politici de felul lor) și din nou la drum, cu doar o singură pereche de urme pe drumul lăsat în spate. Nici nu mai adun cioburile. Le las în urmă să se îngroape singure. Și încerc să le uit. Să uit tot ce a fost frumos și urât.

Întotdeauna am avut parte de asemenea puncte. Dificili sunt oamenii. Vor și nu vor. Se schimbă de la o zi la alta. Încearcă să facă ceva să iasă și daca se plictisesc sau nu mai au chef să se agite, o lasă baltă.

Deja am obosit.

Si din nou pun punct.

Haide să vorbim oleacă de curbe și vulpi. Bănuiesc că sunteți destul de mari și trecuți prin viață să știți la ce mă refer.

Așadar, cele două tipuri de oițe care deși asemănătoare în anumite situații, atât de diferite în altele.

Începem cu curba. Și nu curba de șosea, nici curba selectă, ci curba aia pe care cu toții o avem în grup. E aia care vrea, apoi regretă, apoi nu mai vrea, da tot o face că nu știe altceva să facă.

Curba selectă mă fascinează prin dualitatea ei și trecerea de la o stare la alta. E magnifică prin capacitatea ei de a putea face absolut tot în materie de …. păscut să-i spunem. Aici vine și curba de șosea.

Curba noastră cea de toate zilele nu e așa. Curba noastră e atât de nesigură pe ea că are nevoie de confirmarea boilor din jur că e cea mai cu moț și blană mai faină. Practic e cea care se aruncă la gâtul boului și direct în coarnele lui. Că deh, numai așa poate primi confirmarea, dacă merge la păscut. Sigur o recunoașteți. O știți pe oița aia care nu scapă din ochi un bou pe care i s-a pus pată, și numai de ală vorbește? Care nu știe nimic altceva decât să se bage în seamă cu ăla și să facă glumițe pe seama lui? Care nu are unde să se uite în altă parte decât la boul respectiv? Și ca un bonus, să fie recunoașterea mai precisă – cruba e aia căreia “sentimentele” nu îi sunt împărtășite. Adică boul își vede de ale lui, dar ca bou ce e, acceptă să fie “curtat” de curva, ca deh, e bou! Amu o recunoașteți? Aia e, frate!

Și totuși curba asta deși are bucurii în altă parte, se mai duce la păscut cu cine apucă. Că deh, are și ea nevoi, că doar e … om.

Curba asta, nu acceptă refuz din partea boului ce-și vede de viață, chit că ăla e sau nu disponibil din punct de vedere al parteneriatului. Ci se bagă în continuare în seamă, chit că nu este băgată în seamă. Caz concret: dacă boul îi spune oiței să își vadă de ale ei, că nu vrea nimic de la ea, oița noastră se supără cu lunile și caută altă “țintă”. Și procesul o iau de la capăt. E amuzant. Trist nu e. Că asta denotă prostie mare.

Trecem la următoarea categorie – vulpița.

De vulpe îmi place maxim. E vulpea aia care știe ce să zică, cum să zică, când să zică și să aibă tot ce vrea fără să ceară. E animalul ăla care îl admiri când pășește pe stradă și trece de curbele ordinare. Când vine vorba de păscut, poate fi, dar nu e musai, net superioară curbelor experimentate în ale păscutului.

Vulpița, spre deosebire de curbă, știe ce vrea, ce caută. Și caută întotdeauna boi disponibili. Dacă se nimerește ca boul să fie într-un parteneriat (că tare-mi place cum sună, înțelegi voi), e doar că boul vrea și el. Că dacă boul nu vrea și îi spune, vulpea se retrage la fel de frumos cum a apărut.

Și care este legătura cu titlul? Ei bine, cele două tipuri de oi au același comportament cu o virgină de 30 ani. O recunoașteți oriunde, e aia frigidă, e aia copilăroasă, e aia cu roz bonbon și floricele. E aia care deși nu e cine știe ce senzualitate, roiește lumea pe lângă ea că e “fun to hang out with” sau mai cum zic ai noștrii românași “avem de cine face mișto” :))) E aia care nu știe să poarte o conversație normală și să fie atentă la toate persoanele din jur (să le asculte și să discute pe subiect), ci mereu bagă aluzii cu privire la ea și la părerile ei complet pe lângă subiect.

E aia care e prima care cheamă lumea la nuș ce bălărie de chestie/film/event, că nu are ce să facă acasă și nu are cu cine altcineva să iasă. Că deh, odată găsită o țintă, ca un bampir ce suge … cornul boului, stă pe lângă el și cercul său de tovarăși ca să se simtă “adulată” (doar în capul ei).

O știți cu toții, e vecina de alături care bate apropouri și când vine vorba de fapte dă bir cu fugiții. Ați recunoscut-o!

 

 

P.S. Persoanele de jenu ăsta ar tre bătute până le sună apa în cap de să-și revină din prostia în care se scaldă.

Dat fiind că eu trăiesc într-o bulă a mea, un turn de fildeș, un tărâm numai al meu, nu prea mai bag de seamă ce se mai întâmplă în stânga și în dreapta. Nici cu lucrurile, nici cu oamenii, cu nimic.

Așa că e normal, ca pentru mine să fie un șoc o astfel de constatare: tipurile de oameni și mentalitatea lor.

Ca să fiu înțeleasă:

Sunt anumite grupuri de prieteni care au câte un lider. Îl știm cu toții, e ăla care zice “facem aia” și toți ca niște cățeluși după el aprobând fără să crâncească, dat fiind că ei nu știu, nu să se afirme, ci să ia propriile decizii sau să își ia o responsabilitate.

Ei bine, nu vreau să vorbesc de lider, că deh, liderul se naște, nu e ceva ce se dobâțndește cu timpul sau se învață. Eu vreau să vorbesc de pleabă, de ceilalți, de executanți, de cățeluși. Oamenii ăștia nu mă mai scârbesc cum o făceau la început, ci pur și simplu îmi provoacă milă și dezgust.

Am ajuns în punctul în care mă uit la oamenii ăștia ce urmează liderul până în pânzele albe, și care m-ar surprinde să spună “nu vreau să fac aia/aialaltă”.

E amuzant pe de-o parte să mă uit la ei cum se țin ca niște cățeluși după o anumită persoană, dar totoadă îmi stârnesc un sentiment de repulsie când văd că nu sunt în stare să ia decizii pe cont propriu sau pentru grup. Că până la urmă ne referim la un anumit grup.

Și vine o chestie faină – când apare în grup un alt tip de lider (L2 să îi zicem), acceptat de liderul inițial (L1 să păstrăm aceeași notă), executanții sunt debusolați. Își păstrează fidelidatatea față de L1, acceptă cu greu propunerile date de L2, numai dacă sunt susținute de L1. Asta e partea care îmi inspiră milă.

Și vine o întrebare tâmpită, cum numai eu le pun: cum spanac prăjit să fii atât de slab încât să nu îți dai seama că ceea ce spune L2 e la fel sau poate chiar mai bine decât ce spune L1.

Și amu trecem la o altă parte a „problematicii” – relațiile interumane, relațiile de grup.

Eu consider că o relație de amiciție, o relație de prietenie, mai ales într-un grup, o formezi cu persoane pe care poți să le înveți ceva, sau de la care ai ceva de învățat. Atunci când ajungi la un anumit nivel, și nu există posibilitatea de dezvoltare, autodepășire ca individ în primul rând, consider că practic nu mai ai cum să menții acea relație, din simplul fapt că te plafonezi. Pentru că, hai să fim realiști, la muncă – de exemplu – nu ți-ar conveni să faci aceeași chestie de n ori pe zi, fără să îți depășești condiția sau fără să ajungi undeva, nu? Persoanele care acceptă treaba asta pentru mine nu există, nu de alta da le consider inutile pe fața pământului. Deh, voi ăștia mai noi ce mă citiți, să știți că sunt mai radicală de fel, așa că nu am chef să săriți de cur în sus ca arșii cu niște comentarii aberante că sunt extremistă. Libertate de exprimare, ok? Nu-ți place, ai un buton în sus cu X pe care te invit să-l apeși fără să eziți. Locul ăsta nu-i de tine.

Revenind.

Și amu, hai să combinăm persoanele care se complac în stadiul în care sunt, plafonate, cu executanții. Și o să iasă un tip de persoană atât de execrabil încât nu merită „nici cât negru sub unghie”, cum spunea o tovarașă. Și așa și e.

Mai crunt și mai demn de dezgust mi se par liderii care acceptă genul ăsta de persoane în preajma lor. Având în vedere potențialul care se ascunde în ei, să accepte așa ceva mi se pare că nu gândesc sau că nu vor să renunțe la persoanele alea, chit că nu le aduc niciun beneficiu. Că până la urmă vorbim de relații de prietenie, cică. Deci băgăm și “lasă-i, mă, că sunt băieți buni. Știu că își proști, da țin la ei așa cum sunt”.

Așa că, întrebare deschisă – voi ce fel de relații de prietenie aveți în grupul vostru?

Cu toții avem „prieteni” care cer câte ceva când plecăm pe undeva, așa e?

Ei bine, pe mine mă cam deranjează treaba asta, nu de alta, dar mi se pare, nu că o prostie, ci mai mult o impolitețe, o nesimțire din cale-afară. Adică cum să vii tu la mine și să-mi ceri mie să îți aduc ceva de pe unde mă duc? Poate eu nu vreau să îți aduc nimic. Mai ales, că mai ai pretenția ca acel ceva să fie cadou, și nu să îl plătești.

A plecat amu tovarașu în Americi și după ce a fost asaltat cu „vreau aia și vreau nuș-ce” de la pretenii lui (chiar și check-in-uri…de parcă ce căcăt poa să însemne un check-in…tare „conectați” mai sunt…de stau să mă întreb poate chiar or scoate copchii la imprimantă :)))) ), mă întreabă și pe mine ce vreau. Și i-am spus: „nu vreau nimic, decât o informație – zi-mi prețul la bașcheți de acolo să fac comparație cu ce e aci”.

Este o chestie de bun simț să nu ceri ceva unei persoane când pleacă pe undeva. Este absolut irelevant dacă cel care cere nu ajunge acolo. E fix problema lui. Dar persoana care pleacă poate nu are chef, timp sau bani în momentul ăla, sau poate chiar nu vrea să-ți ia ceva. Poate vrea să se distreze, că d-aia pleacă, nu? Like d`oooooh!!!! Și i-ai zis să stea amu să îți caute ție dracu știe ce. O să fie: „stai frate, oprește mașina că am văzut ce vrea Măria/Ghiță și tre să iau, că am zis că iau.” Serios?

E de bun simț că persoana dacă se gândește la tine, sau însemni ceva pentru ea, o sa îți ia ceva. Indiferent că vrei sau nu. Dar să ceri, mi se pare o nesimțire din cale-afară.

Am persoane de pe lângă mine care se duc destul de des prin străinătățuri, spre deosebire de rupta-n papuci de mine. Dar asta nu mă face să le cer nici măcar un breloc/magnet/ziar. Și culmea, persoanele respective niciodată nu s-au întors fără să îmi aducă ceva. Asta denotă faptul că însemn ceva pentru ele de se gândesc la mine să-mi ia ceva.

Așa că dragii babei, dacă vă mănâncă-n cur să cereți și o gumă de pe stradă sau din gunoi, vă invit să vă băgați capul în „le toilet” și să trageți apa. Pentru că un astfel de gest denotă lipsa de educație și clar înseamnă că cereți maximă atenție.Că deh, așa le stă bine persoane cu dizabilități.

Cerșetorilor!

Haida ceaules, drum bun, cale bătută și…..evident restul vorbei….

Servus, tu! Noah multă vreme o trecut…

Când sunt la muncă, îmi vin idei. Zău că așa e! Dar din lipsă de timp, ajung acasă și ciu-ciu își mai amintește de ce vroia să scrie.

Amu, să spunem noroc sau ghinion (depinde de care parte a baricadei vrem să privim), am ceva timp liber dat fiind că ieri mi-o dispărut un folder cu tot ce lucrasem. Demențial! Asta e! Ce să faci.

Cât timp programelul rulează în cautarea folderului pierdut, dau peste niște comentarii la un status al unui șau. Tipul zicea ceva legat de cărți. Bla-bla-uri and shit. Și două tipe comentau. Comentau în stil „hipster”, după cum fu. Adicătelea cu aere și mizantropism mai „cul” decât al celor trv metaliști. Și mi-o picat o teslă pe oole fizic neavute.

Da` ce e un “hipster”? Aparent, conform bibliotecii virtuale (să fim în top cu ce zicea șau ăla), ăștia îs printre noi de prin `90. Da` hai să cităm biblioteca:

“Subcultura este asociată cu muzica independentă, cu un simț al modei mai puțin aflat în lumina reflectoarelor, cu viziuni politice liberale sau independente, spiritualitate alternativă sau ateism/agnosticism și un stil de viață alternativ. Din media ei ar putea fi interesați defilme independente, reviste ca Clash, site-uri ca Pitchfork Media și unele părți aleTumblr.[3]

Ce căcat e muzică independentă? Aia pe care o face lumea la duș? Sau în garaj? Oh, wait! We don`t have a garage! We are bloody romanians! Românii nu au garaje. Au trotuare, spații verzi și piste de bicicliști pe post de garaje.

Treaba cu moda m-a lovit în meclă maxim. Ce înseamnă ce-o zis cine-o scris treaba asta? Adicătelea carevasăzică ca sâ înțiliegim șî noi așilia, no bun, am găsit în dulap 4 tipuri de țoale, le pun pe toate pe mine? Sau hai să fiu un curcubeu demn de parada gay? Sau hai să fac schimb cu hainele lu frati-miu/soră-mea (sex diferit decât cel al hipsterului) ca să fiu cul, trendy și la modă. Nu? Io știam să aștia îs pokemonii. Da`, no bun, așe să fie.

Spiritualitate? Ce spiritualitate? Cred în `mnezău numa când am nevoie? Sau cum? Asta mă depășește maxim, de nici nuș ce să zic…

Și stil de viață alternativ? Care e ală frăție? S-a dus cumva gloata de hipsteri în munți să trăiască acolo? Au început să facă căsuțe? Au început să se bage în agricultură? Au început să găsească metode alternative pentru lumină, apă curentă, deșeuri? Stai, ce? M-am lăsat purtată de val și am ajuns în spațiu. Ah, stai că am găsit! Au băgat biclele ca mijloc de transport, că busul “e prea mainstream”. Asta cred că e mai mult o treabă de jenu: ”De ce să impart io aerul meu de om cult și intelijent când pot să alerg ca un idiot printre mașinile parcate aiurea și să put când ajung la muncă?”, nu? Asta, așa fugitiv crăp-uită.

 

Nu era destul că aveam tocilarii, fotbaliștii, pițipoancele, cocălarii și roacherii. Nah, că trebuia să mai fie încă o categorie pentru ăștia care nu vor să se asocieze cu unul din grupurile de mai sus, că doar eticheta de “om normal” e prea “mainstream”.

Mă simt ca în curte la grădiniță când erau rămași pe dinafară, la jocuri, câțiva copchii, mai cu posibilități materiale, și se ofuscau și spuneau “lasă că îmi fac io jocul meu și o să îi chem pe ăia care vor să se joace cu mine, nu am nevoie de voi!”. Cam așa îmi sună și hipsterii ăștia. Niște copchii care un știu ce vor, da` vor!

 

Coae, înțeleg că ești un retard și că nu-ți plac etichetele, da ghici ce! Ai primit un “label” mult mai “cul” ca oricare, ăla de “Loser”, cu un “L” foaaarte mare. Să-l poți vedea mai bine, chit că ai ochelarii ăia de vedere cu ramele atât de mari că și străbunica ar fi geloasă.

 

Sunt în urmă rău, știu. Și cu subiectul, și cu “moda”. Ete fleoșc!

 

Da` pornisem de la comentariile fătucilor ălora. Văleu că ele au vre-o 20-22, și uit mereu că nu mai am aceeași vârsta ca ele acum. La naiba, că devin o babă. Da, da, revenind la comentarii. Ce m-a frapat și m-a „motivat” – să fim în ton cu hipsterii, e că băgau în oala cu hipsteri fumatul. Cu asta mi-o dat cu tesla-n oo, mi-o aruncat în cap un pian, mi-o călcat cadavrul mutilat cu tractorul (mașina e prea mainstream), mi-o violat toate orificiile date de mama natură, în exterior și în interior…să nu uităm mațele – că deh, una din fătuci e pornită rău pe grind gore keke meke, așa și pe urmă mi-o stins țigara în ochi. Să fie mai frumos așa. Un final tâmpit, ca și mâncătoria de aci.

Poi da cum așa, măi fetelor? Eu de ciutancă asociam fumatul cu chestii anti-sistem, in-your-face, roacheri nespălați, oameni cu vicii, pleaba nenorocită de viață. Și voi îmi trântiți cei 12 ani de fumat în față, că fumatul amu e asociat cu hipstereala asta? Ok, nu pot să accept așa ceva, și ca să mă dreg, tre să spun:

-hipsterii nu fumează. E ceva nașpa fumatul, și ei îs prea culți că fumeze.

-dacă hipsterii fumează, o fac așa…la șou, de fiță.

 

Pentru mine nu există hipsteri. Dacă e să folosesc cuvântul „hipster”, o fac numa în cazul în care văd unu care chiar e hipster. În Constangeles, e cam imposibil să nu dai peste vre-unul. De asta pentru mine e ceva “regular” – ca să fim ”cul, trendy și la modă”.

Pentru mine există numai categoriile de mai sus + “oamenii prea cul pentru noi ăștiălalți”. Si prin „ăștiălalți” mă refer la catgoriile de mai sus. În categoria de “OCNĂ” intră hipsterii, veganii (ăia nașpa, frate, de ți-ar băga pe gât mâncărurile lor și nu țin la glume de vegani) și munciștii.

Munciștii îs genul ăla de persoane care îs prea ocupați cu munca, de niciodată nu au timp să iasă cu tine. Dar își fac timp de sport și să iasă cu “lumea bună” (adică oamenii cu bani). Cu tine nu o să iasă, că tu nu ai bani. Sau de la tine nu au cum să primească pupături în cur, că tu ai coloană vertebrală și-l scuipi în ochi dacă face ceva nașpa. Nu, ei o să aleagă să iasă cu lumea bună.

Îs “fun” toți ăștia, numai că se înmulțesc prea mult și prea repede. Din păcate, tind să cred că îs ocrotiți de lege, că altfel sigur ar fi unu în stare să bage ceva în ei să facă poc. Ca porumbeii pe laxative.

 

Hai, că mi s-o terminat timpul….progrămelul e gata cu recuperatul datelor.

V-am pupăcit, nebunaticilor! *piți mode*

 

Ahem, haida baftă!

Romantici incurabili

Posted: ianuarie 9, 2014 in me, myself and I, personagii

MeetStLouis1

Eu sunt o romantică incurabilă. Asta o știu toți apropiații mei. Sunt o persoană cu lipici dacă aș putea spune, și totodată sunt o persoană pretențioasă când vine vorba de persoanele ce le las să intre în viața mea. Dar când vine vorba de romantism eu mă gândesc la scene din Holiday Inn, Meet me in St. Louis, A Wonderful Life, Casablanca, Stardust, White Christmas și lista poate continua. 

Azi dimineață am primit o întrebare bună: „Oare am fi toți mai romantici dacă am vedea alb-negru?”. Inițial m-am frecat bine la ochi și am mai citit o dată, că nu ințelegeam. Nu am știut inițial la ce se referă. Am crezut că se referea la pasiunea mea pentru filmele alb-negru, sau la transparență, sau la vârstă, sau la perspectivă și tot așa.

Și ca să fie treaba bună, o să răspund pentru toate și niciunul, să fie mai cu moț.

Ca să fii romantic eu văd că ar tre să ai oleacă de empatie în tine, să te atașezi fără să vrei chiar de anumite persoane care poate nici nu știu că tu existi, să îți placă să faci mici „cadouri” – de toate felurile, sub toate formele (nu mă gândesc musai la un cadou cumpărat), să îți placă frumosul, să ai simțurile dezvoltate pentru frumos (și cțnd spun frumos mă gândesc până și la defecte, că și ele pot fi frumoase dacă sunt privire cu ochii care trebuie). 

Spuneam la un moment dat că „beauty is in the eye of the beholder” pentru că așa este! Degeaba eu găsesc frumoasă o femeie, dacă persoana de lângă mine nici nu o observă. Și spun femeie pentru că ea întrunește, sau întrunea mai bine zis – mai rar acum – tot ce e frumos. Când spun femeie frumoasă mă duc cu gândul la o față angelică, niște ochi cuprinzători, un năsuc abia ieșit ca ghiocelul după prima zăpadă, buze bine conturate, un gât subțire ca de lebădă, un corp ca de viespe și un păr atât de bine aranjat că pare dezordonat. Încheietura mâinilor să fie subțirică, gleznele la fel, umerii să iasă în evidență și să fie somptuoși. Un mijloc pe care toți ar vrea să îl cuprindă cu mâinile și când îl cuprind parcă să-mi scape printre degete. Și tot așa. Și îmi pare că am descis-o pe „Miss Esther” – Judy Garland. Pentru mulți, ea nu este deloc frumoasă. Dar pusă într-un context care trebuie, arată criminal. 

Ca să fii romantic nu trebuie musai să vezi totul alb și negru. Nu trebuie să nu vezi liniile gri din mijloc. Mă gândesc că până la urmă cu toții suntem romantici dacă suntem puși cu persoana care ne face să fim romantici. 

Să fim sinceri, romantismul vine din frumusețe, bunătate și liniște. Spune liniște că mă gândesc la seninătate, la un alb imaculat, la o mare atât de calmă și clară că văd și nisipul. 

Sunt mii de exemple care pot fi date pentru a exprima romantismul, dar să nu uităm în ce secol trăim, și să venim oleacă cu picioarele pe pământ și să vedem în jur că sub orice frumusețe există un amalgam de „urâțenie” (cu sensul opus celei de frumuseți exprimate mai sus). 

Mă gândesc că nimeni nu a devenit „mai bun” din propria inițiativă. Este atât de greu să fii bun și frumos că nu ai putea rezista nici o zi printre canibalii în costume. Urmare unor șocuri, traume sau șuturi în fund, poți vedea lumea cu alți ochi și poți alege dacă să devii bun sau rău. Dacă vrei să faci ceva sau lași totul să decurgă de la sine. 

Și e dificil să faci ceva, mai ales când ești singur pe lume, ca Remi a lui Hector Malot. Și este crunt să lași să decurgă lucrurile de la sine. 

În „Meet me in St. Louis” le regăsim pe Rose și Esther Smith. Rose e sora cea mare care a găsit că sunt lucruri mai interesante decât băieții la vârsta ei – adică vedem că se complace cu situația în care e, nu face nicio schimbare și pur și simplu așteaptă să vadă ce se va întâmpla cu viața ei. Esther pe cealaltă parte e fix cum spuneam mai sus, singură încearcă să facă ceva pentru starea ei. Ea se bagă în seamă cu băiatul pe care îl iubește, ea e hotarâtă că „azi o să îl sărute” și inconștient îl face să-i ceară mâna. E frumos, e incitant, e presărat de suișuri și coborâșuri, ușor de depășit dacă stâm să ne gândim. Dar dacă e să punem în aplicare nu știu câți ar avea curajul să facă măcar jumate din cât a făcut ea.

Totul pare atât de ușor când vine vorba de altcineva, dar când vine vorba de propria persoană nici măcar curajul de a spune ceva persoane pe care ni s-a pus pata nu avem.

Aici nu intră cei care au o pereche de „cohones” în plus. Că vorbim de romantici, care sunt timizi și speriați de bombe, care se fac mititei și roșesc mai tare ca o roșie. 

Așa că la întrebarea respectivă nu pot să dau niciun răspuns și totodată pot da mii de răspunsuri. 

Voi cât de romantici sunteți?