Archive for the ‘de plans’ Category

Cu toţii avem perioadele acelea adolescentine în care zicem „eu nu o să fac…” sau ” eu nu o să fiu…” sau „eu nu o să ajung să…”.

Majoritatea acestor perioade sunt în liceu, cel mult facultate.

Şi vreau să dau şi un exemplu: o colegă de facultate. Să-i zicem DD. DD în facultate era cu ska, rap,  rock, raggae şi alte derivate din astea. Am intrat în contact cu ea printr-o prietenă comună. Eu când am cunoscut-o pe DD eram în anul 3 de facultă şi ma zbăteam să iasă ceva din mine pe plan profesional. Iar DD era genul ăla de fată care atunci când îi spuneai ” hai să ieşim” era prima care sărea să „Da!”. Având nevoie de foarte multă atenţie din partea celorlalţi a cam neglijat faculta, şi sincer, nici nu ştiu dacă a terminat sau nu.

DD se îmbrăca foarte neconvenţional şi o singură replică mi-a rămas în cap pe care o auzeam destul de des de la ea: „eu nu o să mă imbrac niciodată în fustă”. Cu toţii cunoaştem sau am intrat în contact cu genul ăsta de fete. Nu îmi amintesc să o fi vazut să-şi pună în evidenţă feminitatea.

Anii au trecut, relaţia cu ea s-a diminuat.

După 3 ani de la terminarea facultăţii mă duc şi eu ca tot omu la mall să caut pantaloni. Şi aud în spatele meu replica uzuală „cu ce vă pot ajuta?”. Mă întorc, era fix DD. După o discuţie destul de sumară cu „ce mai faci?”, „cum o mai duci?”, mă retrag frumos şi plec spre casă, având în cap încă aspectul foarte estetic al ei.

Dat fiind minunăţia asta de facebuci, văd poze cu ea în fuste, fiind protagonista mai multor „foto-şuting-uti”, îmbrăcată în fuste şi foarte feminină. Înconjurată de oameni pe care în facultă îi evita şi fiind din cale-afară foarte sociabilă.

Acum, stau şi mă gândesc la un aspect: dacă în facultă, la 20+ ani ai oleacă de creer, de ce mai susţii nişte principii pe care le-ai avut în liceu probabil şi de care te ţii cu dinţii, ca mai peste ani să fii exact opusul a ceea ce ai spus?

Ok, „people change”, dar să ajungi fix omul pe care îl evitai, mi se pare un pic cam „far-fetched”.

Poate mă lămuriţi şi pe mine, că eu se pare că încă trăiesc în bula mea drăguţă.

O zi normala ca oricare alta, mai insorita ca restul ce o fost, si totusi in calendar zice ca-i 30.11. Deci tre sa spunem „sa traiasca cu numele” Andreilor si Andreelor+alte derivate.

Un pic cam dubioasa urarea asta, ca doar nu si-o schimba numele si nu o sa traiasca cu el.

Dar azi se face si un an si-o luna de la Colectiv. Un dezastru ce a marcat pe toti, direct sau indirect, si a facut sa suferim cu totii laolalta.

Dar nu vreau sa vorbesc de asta, ca deja dintr`un dezastru national si`o suferinta imensa s-a ajuns la marketing mai bun decat „ala mic ce respira greu era ta`su”.

Si o sa vorbesc de traditiile romanesti cu urarile de bine pentru oameni ce nu numai ca nu si-au ales numele, dar se si trezesc asaltati cu urari de bine pentru nimic.

E un fel de recompensa fara justificare. De ce sa primeasca cadouri oamenii ca au un nume de sfant? E marketing, iarasi. E un alt lait motiv ca oamenii sa aiba o zi libera sau motiv sa petreaca.

Nu ma intelegeti gresit, si eu am nume de sfant, da` nu`l folosesc.

Sarbatoarea de sfantul Andrei reprezenta altceva acu hat ani, inainte sa vina americanismele peste noi. Si singura legatura pe care pot s-o fac e cu Halloween-ul americanilor, iarasi ei ne dau un punct de reper.

In anumite zone ale tarii traditia inca se tine, si tare as vrea sa ma trezesc intr`un an in locurile alea sa particip activ la ce se serbeaza.

Multi straini vad ca refuza sa mai faca din americanisme o traditie a lor, si le reinvie pe ale lor. Oare noi, romanii, ca popor, pe cand asa ceva?

Deja o traditie a popoarelor germane a reusit sa devina o tema pentru lumea cinematografica si a vanzarilor: Krampus. Oare noi putem sa facem un marketing excelent dintr`o traditie a noastra sa ajunga pe sticla in alte parti ale lumii?

Eu zic ca sarbatoarea traditionala de sfantul Andrei poate fi una din ele. Are zvac, are istorie, are de toate si totusi, se uita incetul cu incetul…Asta pe langa altele ca ea.

 

Sunt pe departe cea mai nationalista persoana, poate chiar si cea mai „incepatoare”, dar poate cine stie, peste ani si ani, vom avea si noi coloana aia vertebrala sa ne ridicam si sa spunem: „asta e romanesc! hai sa promovam!”. Nu de alta, dar moastele nu sunt de ajuns.

 

Și cu ziua de azi am pus punct.

Nu o să mai fie „de la capăt” sau „getting back on the horse”. Mă opresc și aleg altă cale. Când încerci și nu îți iese, înseamnă că abordarea e greșită și tre recalculat tot drumul…așa că din dreapta fac stânga (sau viceversa – aviz pentru ăi mai politici de felul lor) și din nou la drum, cu doar o singură pereche de urme pe drumul lăsat în spate. Nici nu mai adun cioburile. Le las în urmă să se îngroape singure. Și încerc să le uit. Să uit tot ce a fost frumos și urât.

Întotdeauna am avut parte de asemenea puncte. Dificili sunt oamenii. Vor și nu vor. Se schimbă de la o zi la alta. Încearcă să facă ceva să iasă și daca se plictisesc sau nu mai au chef să se agite, o lasă baltă.

Deja am obosit.

Si din nou pun punct.

Haide să vorbim oleacă de curbe și vulpi. Bănuiesc că sunteți destul de mari și trecuți prin viață să știți la ce mă refer.

Așadar, cele două tipuri de oițe care deși asemănătoare în anumite situații, atât de diferite în altele.

Începem cu curba. Și nu curba de șosea, nici curba selectă, ci curba aia pe care cu toții o avem în grup. E aia care vrea, apoi regretă, apoi nu mai vrea, da tot o face că nu știe altceva să facă.

Curba selectă mă fascinează prin dualitatea ei și trecerea de la o stare la alta. E magnifică prin capacitatea ei de a putea face absolut tot în materie de …. păscut să-i spunem. Aici vine și curba de șosea.

Curba noastră cea de toate zilele nu e așa. Curba noastră e atât de nesigură pe ea că are nevoie de confirmarea boilor din jur că e cea mai cu moț și blană mai faină. Practic e cea care se aruncă la gâtul boului și direct în coarnele lui. Că deh, numai așa poate primi confirmarea, dacă merge la păscut. Sigur o recunoașteți. O știți pe oița aia care nu scapă din ochi un bou pe care i s-a pus pată, și numai de ală vorbește? Care nu știe nimic altceva decât să se bage în seamă cu ăla și să facă glumițe pe seama lui? Care nu are unde să se uite în altă parte decât la boul respectiv? Și ca un bonus, să fie recunoașterea mai precisă – cruba e aia căreia “sentimentele” nu îi sunt împărtășite. Adică boul își vede de ale lui, dar ca bou ce e, acceptă să fie “curtat” de curva, ca deh, e bou! Amu o recunoașteți? Aia e, frate!

Și totuși curba asta deși are bucurii în altă parte, se mai duce la păscut cu cine apucă. Că deh, are și ea nevoi, că doar e … om.

Curba asta, nu acceptă refuz din partea boului ce-și vede de viață, chit că ăla e sau nu disponibil din punct de vedere al parteneriatului. Ci se bagă în continuare în seamă, chit că nu este băgată în seamă. Caz concret: dacă boul îi spune oiței să își vadă de ale ei, că nu vrea nimic de la ea, oița noastră se supără cu lunile și caută altă “țintă”. Și procesul o iau de la capăt. E amuzant. Trist nu e. Că asta denotă prostie mare.

Trecem la următoarea categorie – vulpița.

De vulpe îmi place maxim. E vulpea aia care știe ce să zică, cum să zică, când să zică și să aibă tot ce vrea fără să ceară. E animalul ăla care îl admiri când pășește pe stradă și trece de curbele ordinare. Când vine vorba de păscut, poate fi, dar nu e musai, net superioară curbelor experimentate în ale păscutului.

Vulpița, spre deosebire de curbă, știe ce vrea, ce caută. Și caută întotdeauna boi disponibili. Dacă se nimerește ca boul să fie într-un parteneriat (că tare-mi place cum sună, înțelegi voi), e doar că boul vrea și el. Că dacă boul nu vrea și îi spune, vulpea se retrage la fel de frumos cum a apărut.

Și care este legătura cu titlul? Ei bine, cele două tipuri de oi au același comportament cu o virgină de 30 ani. O recunoașteți oriunde, e aia frigidă, e aia copilăroasă, e aia cu roz bonbon și floricele. E aia care deși nu e cine știe ce senzualitate, roiește lumea pe lângă ea că e “fun to hang out with” sau mai cum zic ai noștrii românași “avem de cine face mișto” :))) E aia care nu știe să poarte o conversație normală și să fie atentă la toate persoanele din jur (să le asculte și să discute pe subiect), ci mereu bagă aluzii cu privire la ea și la părerile ei complet pe lângă subiect.

E aia care e prima care cheamă lumea la nuș ce bălărie de chestie/film/event, că nu are ce să facă acasă și nu are cu cine altcineva să iasă. Că deh, odată găsită o țintă, ca un bampir ce suge … cornul boului, stă pe lângă el și cercul său de tovarăși ca să se simtă “adulată” (doar în capul ei).

O știți cu toții, e vecina de alături care bate apropouri și când vine vorba de fapte dă bir cu fugiții. Ați recunoscut-o!

 

 

P.S. Persoanele de jenu ăsta ar tre bătute până le sună apa în cap de să-și revină din prostia în care se scaldă.

Dat fiind că eu trăiesc într-o bulă a mea, un turn de fildeș, un tărâm numai al meu, nu prea mai bag de seamă ce se mai întâmplă în stânga și în dreapta. Nici cu lucrurile, nici cu oamenii, cu nimic.

Așa că e normal, ca pentru mine să fie un șoc o astfel de constatare: tipurile de oameni și mentalitatea lor.

Ca să fiu înțeleasă:

Sunt anumite grupuri de prieteni care au câte un lider. Îl știm cu toții, e ăla care zice “facem aia” și toți ca niște cățeluși după el aprobând fără să crâncească, dat fiind că ei nu știu, nu să se afirme, ci să ia propriile decizii sau să își ia o responsabilitate.

Ei bine, nu vreau să vorbesc de lider, că deh, liderul se naște, nu e ceva ce se dobâțndește cu timpul sau se învață. Eu vreau să vorbesc de pleabă, de ceilalți, de executanți, de cățeluși. Oamenii ăștia nu mă mai scârbesc cum o făceau la început, ci pur și simplu îmi provoacă milă și dezgust.

Am ajuns în punctul în care mă uit la oamenii ăștia ce urmează liderul până în pânzele albe, și care m-ar surprinde să spună “nu vreau să fac aia/aialaltă”.

E amuzant pe de-o parte să mă uit la ei cum se țin ca niște cățeluși după o anumită persoană, dar totoadă îmi stârnesc un sentiment de repulsie când văd că nu sunt în stare să ia decizii pe cont propriu sau pentru grup. Că până la urmă ne referim la un anumit grup.

Și vine o chestie faină – când apare în grup un alt tip de lider (L2 să îi zicem), acceptat de liderul inițial (L1 să păstrăm aceeași notă), executanții sunt debusolați. Își păstrează fidelidatatea față de L1, acceptă cu greu propunerile date de L2, numai dacă sunt susținute de L1. Asta e partea care îmi inspiră milă.

Și vine o întrebare tâmpită, cum numai eu le pun: cum spanac prăjit să fii atât de slab încât să nu îți dai seama că ceea ce spune L2 e la fel sau poate chiar mai bine decât ce spune L1.

Și amu trecem la o altă parte a „problematicii” – relațiile interumane, relațiile de grup.

Eu consider că o relație de amiciție, o relație de prietenie, mai ales într-un grup, o formezi cu persoane pe care poți să le înveți ceva, sau de la care ai ceva de învățat. Atunci când ajungi la un anumit nivel, și nu există posibilitatea de dezvoltare, autodepășire ca individ în primul rând, consider că practic nu mai ai cum să menții acea relație, din simplul fapt că te plafonezi. Pentru că, hai să fim realiști, la muncă – de exemplu – nu ți-ar conveni să faci aceeași chestie de n ori pe zi, fără să îți depășești condiția sau fără să ajungi undeva, nu? Persoanele care acceptă treaba asta pentru mine nu există, nu de alta da le consider inutile pe fața pământului. Deh, voi ăștia mai noi ce mă citiți, să știți că sunt mai radicală de fel, așa că nu am chef să săriți de cur în sus ca arșii cu niște comentarii aberante că sunt extremistă. Libertate de exprimare, ok? Nu-ți place, ai un buton în sus cu X pe care te invit să-l apeși fără să eziți. Locul ăsta nu-i de tine.

Revenind.

Și amu, hai să combinăm persoanele care se complac în stadiul în care sunt, plafonate, cu executanții. Și o să iasă un tip de persoană atât de execrabil încât nu merită „nici cât negru sub unghie”, cum spunea o tovarașă. Și așa și e.

Mai crunt și mai demn de dezgust mi se par liderii care acceptă genul ăsta de persoane în preajma lor. Având în vedere potențialul care se ascunde în ei, să accepte așa ceva mi se pare că nu gândesc sau că nu vor să renunțe la persoanele alea, chit că nu le aduc niciun beneficiu. Că până la urmă vorbim de relații de prietenie, cică. Deci băgăm și “lasă-i, mă, că sunt băieți buni. Știu că își proști, da țin la ei așa cum sunt”.

Așa că, întrebare deschisă – voi ce fel de relații de prietenie aveți în grupul vostru?

Cu toții avem „prieteni” care cer câte ceva când plecăm pe undeva, așa e?

Ei bine, pe mine mă cam deranjează treaba asta, nu de alta, dar mi se pare, nu că o prostie, ci mai mult o impolitețe, o nesimțire din cale-afară. Adică cum să vii tu la mine și să-mi ceri mie să îți aduc ceva de pe unde mă duc? Poate eu nu vreau să îți aduc nimic. Mai ales, că mai ai pretenția ca acel ceva să fie cadou, și nu să îl plătești.

A plecat amu tovarașu în Americi și după ce a fost asaltat cu „vreau aia și vreau nuș-ce” de la pretenii lui (chiar și check-in-uri…de parcă ce căcăt poa să însemne un check-in…tare „conectați” mai sunt…de stau să mă întreb poate chiar or scoate copchii la imprimantă :)))) ), mă întreabă și pe mine ce vreau. Și i-am spus: „nu vreau nimic, decât o informație – zi-mi prețul la bașcheți de acolo să fac comparație cu ce e aci”.

Este o chestie de bun simț să nu ceri ceva unei persoane când pleacă pe undeva. Este absolut irelevant dacă cel care cere nu ajunge acolo. E fix problema lui. Dar persoana care pleacă poate nu are chef, timp sau bani în momentul ăla, sau poate chiar nu vrea să-ți ia ceva. Poate vrea să se distreze, că d-aia pleacă, nu? Like d`oooooh!!!! Și i-ai zis să stea amu să îți caute ție dracu știe ce. O să fie: „stai frate, oprește mașina că am văzut ce vrea Măria/Ghiță și tre să iau, că am zis că iau.” Serios?

E de bun simț că persoana dacă se gândește la tine, sau însemni ceva pentru ea, o sa îți ia ceva. Indiferent că vrei sau nu. Dar să ceri, mi se pare o nesimțire din cale-afară.

Am persoane de pe lângă mine care se duc destul de des prin străinătățuri, spre deosebire de rupta-n papuci de mine. Dar asta nu mă face să le cer nici măcar un breloc/magnet/ziar. Și culmea, persoanele respective niciodată nu s-au întors fără să îmi aducă ceva. Asta denotă faptul că însemn ceva pentru ele de se gândesc la mine să-mi ia ceva.

Așa că dragii babei, dacă vă mănâncă-n cur să cereți și o gumă de pe stradă sau din gunoi, vă invit să vă băgați capul în „le toilet” și să trageți apa. Pentru că un astfel de gest denotă lipsa de educație și clar înseamnă că cereți maximă atenție.Că deh, așa le stă bine persoane cu dizabilități.

Cerșetorilor!

Haida ceaules, drum bun, cale bătută și…..evident restul vorbei….

Servus, tu! Noah multă vreme o trecut…

Când sunt la muncă, îmi vin idei. Zău că așa e! Dar din lipsă de timp, ajung acasă și ciu-ciu își mai amintește de ce vroia să scrie.

Amu, să spunem noroc sau ghinion (depinde de care parte a baricadei vrem să privim), am ceva timp liber dat fiind că ieri mi-o dispărut un folder cu tot ce lucrasem. Demențial! Asta e! Ce să faci.

Cât timp programelul rulează în cautarea folderului pierdut, dau peste niște comentarii la un status al unui șau. Tipul zicea ceva legat de cărți. Bla-bla-uri and shit. Și două tipe comentau. Comentau în stil „hipster”, după cum fu. Adicătelea cu aere și mizantropism mai „cul” decât al celor trv metaliști. Și mi-o picat o teslă pe oole fizic neavute.

Da` ce e un “hipster”? Aparent, conform bibliotecii virtuale (să fim în top cu ce zicea șau ăla), ăștia îs printre noi de prin `90. Da` hai să cităm biblioteca:

“Subcultura este asociată cu muzica independentă, cu un simț al modei mai puțin aflat în lumina reflectoarelor, cu viziuni politice liberale sau independente, spiritualitate alternativă sau ateism/agnosticism și un stil de viață alternativ. Din media ei ar putea fi interesați defilme independente, reviste ca Clash, site-uri ca Pitchfork Media și unele părți aleTumblr.[3]

Ce căcat e muzică independentă? Aia pe care o face lumea la duș? Sau în garaj? Oh, wait! We don`t have a garage! We are bloody romanians! Românii nu au garaje. Au trotuare, spații verzi și piste de bicicliști pe post de garaje.

Treaba cu moda m-a lovit în meclă maxim. Ce înseamnă ce-o zis cine-o scris treaba asta? Adicătelea carevasăzică ca sâ înțiliegim șî noi așilia, no bun, am găsit în dulap 4 tipuri de țoale, le pun pe toate pe mine? Sau hai să fiu un curcubeu demn de parada gay? Sau hai să fac schimb cu hainele lu frati-miu/soră-mea (sex diferit decât cel al hipsterului) ca să fiu cul, trendy și la modă. Nu? Io știam să aștia îs pokemonii. Da`, no bun, așe să fie.

Spiritualitate? Ce spiritualitate? Cred în `mnezău numa când am nevoie? Sau cum? Asta mă depășește maxim, de nici nuș ce să zic…

Și stil de viață alternativ? Care e ală frăție? S-a dus cumva gloata de hipsteri în munți să trăiască acolo? Au început să facă căsuțe? Au început să se bage în agricultură? Au început să găsească metode alternative pentru lumină, apă curentă, deșeuri? Stai, ce? M-am lăsat purtată de val și am ajuns în spațiu. Ah, stai că am găsit! Au băgat biclele ca mijloc de transport, că busul “e prea mainstream”. Asta cred că e mai mult o treabă de jenu: ”De ce să impart io aerul meu de om cult și intelijent când pot să alerg ca un idiot printre mașinile parcate aiurea și să put când ajung la muncă?”, nu? Asta, așa fugitiv crăp-uită.

 

Nu era destul că aveam tocilarii, fotbaliștii, pițipoancele, cocălarii și roacherii. Nah, că trebuia să mai fie încă o categorie pentru ăștia care nu vor să se asocieze cu unul din grupurile de mai sus, că doar eticheta de “om normal” e prea “mainstream”.

Mă simt ca în curte la grădiniță când erau rămași pe dinafară, la jocuri, câțiva copchii, mai cu posibilități materiale, și se ofuscau și spuneau “lasă că îmi fac io jocul meu și o să îi chem pe ăia care vor să se joace cu mine, nu am nevoie de voi!”. Cam așa îmi sună și hipsterii ăștia. Niște copchii care un știu ce vor, da` vor!

 

Coae, înțeleg că ești un retard și că nu-ți plac etichetele, da ghici ce! Ai primit un “label” mult mai “cul” ca oricare, ăla de “Loser”, cu un “L” foaaarte mare. Să-l poți vedea mai bine, chit că ai ochelarii ăia de vedere cu ramele atât de mari că și străbunica ar fi geloasă.

 

Sunt în urmă rău, știu. Și cu subiectul, și cu “moda”. Ete fleoșc!

 

Da` pornisem de la comentariile fătucilor ălora. Văleu că ele au vre-o 20-22, și uit mereu că nu mai am aceeași vârsta ca ele acum. La naiba, că devin o babă. Da, da, revenind la comentarii. Ce m-a frapat și m-a „motivat” – să fim în ton cu hipsterii, e că băgau în oala cu hipsteri fumatul. Cu asta mi-o dat cu tesla-n oo, mi-o aruncat în cap un pian, mi-o călcat cadavrul mutilat cu tractorul (mașina e prea mainstream), mi-o violat toate orificiile date de mama natură, în exterior și în interior…să nu uităm mațele – că deh, una din fătuci e pornită rău pe grind gore keke meke, așa și pe urmă mi-o stins țigara în ochi. Să fie mai frumos așa. Un final tâmpit, ca și mâncătoria de aci.

Poi da cum așa, măi fetelor? Eu de ciutancă asociam fumatul cu chestii anti-sistem, in-your-face, roacheri nespălați, oameni cu vicii, pleaba nenorocită de viață. Și voi îmi trântiți cei 12 ani de fumat în față, că fumatul amu e asociat cu hipstereala asta? Ok, nu pot să accept așa ceva, și ca să mă dreg, tre să spun:

-hipsterii nu fumează. E ceva nașpa fumatul, și ei îs prea culți că fumeze.

-dacă hipsterii fumează, o fac așa…la șou, de fiță.

 

Pentru mine nu există hipsteri. Dacă e să folosesc cuvântul „hipster”, o fac numa în cazul în care văd unu care chiar e hipster. În Constangeles, e cam imposibil să nu dai peste vre-unul. De asta pentru mine e ceva “regular” – ca să fim ”cul, trendy și la modă”.

Pentru mine există numai categoriile de mai sus + “oamenii prea cul pentru noi ăștiălalți”. Si prin „ăștiălalți” mă refer la catgoriile de mai sus. În categoria de “OCNĂ” intră hipsterii, veganii (ăia nașpa, frate, de ți-ar băga pe gât mâncărurile lor și nu țin la glume de vegani) și munciștii.

Munciștii îs genul ăla de persoane care îs prea ocupați cu munca, de niciodată nu au timp să iasă cu tine. Dar își fac timp de sport și să iasă cu “lumea bună” (adică oamenii cu bani). Cu tine nu o să iasă, că tu nu ai bani. Sau de la tine nu au cum să primească pupături în cur, că tu ai coloană vertebrală și-l scuipi în ochi dacă face ceva nașpa. Nu, ei o să aleagă să iasă cu lumea bună.

Îs “fun” toți ăștia, numai că se înmulțesc prea mult și prea repede. Din păcate, tind să cred că îs ocrotiți de lege, că altfel sigur ar fi unu în stare să bage ceva în ei să facă poc. Ca porumbeii pe laxative.

 

Hai, că mi s-o terminat timpul….progrămelul e gata cu recuperatul datelor.

V-am pupăcit, nebunaticilor! *piți mode*

 

Ahem, haida baftă!