Romantici incurabili

Posted: Ianuarie 9, 2014 in me, myself and I, personagii

MeetStLouis1

Eu sunt o romantică incurabilă. Asta o știu toți apropiații mei. Sunt o persoană cu lipici dacă aș putea spune, și totodată sunt o persoană pretențioasă când vine vorba de persoanele ce le las să intre în viața mea. Dar când vine vorba de romantism eu mă gândesc la scene din Holiday Inn, Meet me in St. Louis, A Wonderful Life, Casablanca, Stardust, White Christmas și lista poate continua. 

Azi dimineață am primit o întrebare bună: „Oare am fi toți mai romantici dacă am vedea alb-negru?”. Inițial m-am frecat bine la ochi și am mai citit o dată, că nu ințelegeam. Nu am știut inițial la ce se referă. Am crezut că se referea la pasiunea mea pentru filmele alb-negru, sau la transparență, sau la vârstă, sau la perspectivă și tot așa.

Și ca să fie treaba bună, o să răspund pentru toate și niciunul, să fie mai cu moț.

Ca să fii romantic eu văd că ar tre să ai oleacă de empatie în tine, să te atașezi fără să vrei chiar de anumite persoane care poate nici nu știu că tu existi, să îți placă să faci mici „cadouri” – de toate felurile, sub toate formele (nu mă gândesc musai la un cadou cumpărat), să îți placă frumosul, să ai simțurile dezvoltate pentru frumos (și cțnd spun frumos mă gândesc până și la defecte, că și ele pot fi frumoase dacă sunt privire cu ochii care trebuie). 

Spuneam la un moment dat că „beauty is in the eye of the beholder” pentru că așa este! Degeaba eu găsesc frumoasă o femeie, dacă persoana de lângă mine nici nu o observă. Și spun femeie pentru că ea întrunește, sau întrunea mai bine zis – mai rar acum – tot ce e frumos. Când spun femeie frumoasă mă duc cu gândul la o față angelică, niște ochi cuprinzători, un năsuc abia ieșit ca ghiocelul după prima zăpadă, buze bine conturate, un gât subțire ca de lebădă, un corp ca de viespe și un păr atât de bine aranjat că pare dezordonat. Încheietura mâinilor să fie subțirică, gleznele la fel, umerii să iasă în evidență și să fie somptuoși. Un mijloc pe care toți ar vrea să îl cuprindă cu mâinile și când îl cuprind parcă să-mi scape printre degete. Și tot așa. Și îmi pare că am descis-o pe „Miss Esther” – Judy Garland. Pentru mulți, ea nu este deloc frumoasă. Dar pusă într-un context care trebuie, arată criminal. 

Ca să fii romantic nu trebuie musai să vezi totul alb și negru. Nu trebuie să nu vezi liniile gri din mijloc. Mă gândesc că până la urmă cu toții suntem romantici dacă suntem puși cu persoana care ne face să fim romantici. 

Să fim sinceri, romantismul vine din frumusețe, bunătate și liniște. Spune liniște că mă gândesc la seninătate, la un alb imaculat, la o mare atât de calmă și clară că văd și nisipul. 

Sunt mii de exemple care pot fi date pentru a exprima romantismul, dar să nu uităm în ce secol trăim, și să venim oleacă cu picioarele pe pământ și să vedem în jur că sub orice frumusețe există un amalgam de „urâțenie” (cu sensul opus celei de frumuseți exprimate mai sus). 

Mă gândesc că nimeni nu a devenit „mai bun” din propria inițiativă. Este atât de greu să fii bun și frumos că nu ai putea rezista nici o zi printre canibalii în costume. Urmare unor șocuri, traume sau șuturi în fund, poți vedea lumea cu alți ochi și poți alege dacă să devii bun sau rău. Dacă vrei să faci ceva sau lași totul să decurgă de la sine. 

Și e dificil să faci ceva, mai ales când ești singur pe lume, ca Remi a lui Hector Malot. Și este crunt să lași să decurgă lucrurile de la sine. 

În „Meet me in St. Louis” le regăsim pe Rose și Esther Smith. Rose e sora cea mare care a găsit că sunt lucruri mai interesante decât băieții la vârsta ei – adică vedem că se complace cu situația în care e, nu face nicio schimbare și pur și simplu așteaptă să vadă ce se va întâmpla cu viața ei. Esther pe cealaltă parte e fix cum spuneam mai sus, singură încearcă să facă ceva pentru starea ei. Ea se bagă în seamă cu băiatul pe care îl iubește, ea e hotarâtă că „azi o să îl sărute” și inconștient îl face să-i ceară mâna. E frumos, e incitant, e presărat de suișuri și coborâșuri, ușor de depășit dacă stâm să ne gândim. Dar dacă e să punem în aplicare nu știu câți ar avea curajul să facă măcar jumate din cât a făcut ea.

Totul pare atât de ușor când vine vorba de altcineva, dar când vine vorba de propria persoană nici măcar curajul de a spune ceva persoane pe care ni s-a pus pata nu avem.

Aici nu intră cei care au o pereche de „cohones” în plus. Că vorbim de romantici, care sunt timizi și speriați de bombe, care se fac mititei și roșesc mai tare ca o roșie. 

Așa că la întrebarea respectivă nu pot să dau niciun răspuns și totodată pot da mii de răspunsuri. 

Voi cât de romantici sunteți?

Anunțuri
Comentarii
  1. Sorin spune:

    Te-ai gandit vreodata ca prezentul nostru o sa fie vazut intr-o buna zi ca „un timp in care totul era mai frumos si mai simplu”? Zilele noastre in care suntem satui de poluare fizica si psihica vor ajunge sa fi considerate „the golden days”.
    Eu ma gandesc ca romantismul este la fel ca rock-ul, mereu o sa fie cineva care sa cante „rock’n’roll is dead”.
    Articol fain – thought provoking

    • nicoleta spune:

      Evident că așa o să fie peste ceva ani buni. Eu trag după anii ce au fost, Ăștia mici o să tragă după ce am avut noi. Speranța se pune în cei care știu, vor și pot trăi în prezent și se bucură de ceea ce vremurile astea le oferă. Eu îs mai „capsomană” să spun așa, și tot cu drag o să mă uit în spate încercând să aplic câteceva de atunci și acum. Dacă îmi iese bine, dacă nu, măcar am încercat. 🙂 Saaaaau, poate dau peste oameni cu aceleași gânduri ca și ale mele și o să fie bine. 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s